Văd că pe mulți îi omoară grija. Adică – unde-și petrece Klaus Iohannis weekend-ul. La ski, unde altundeva? E pasionat și a căutat zăpadă, un munte, pîrtii. Probabil și o cabană primitoare și călduroasă. Treaba lui. Nu mă pasioneaza subiectul. Nu am obiceiul să mor de grija altuia. Ar fi trebuit, cred unii, să rămînă la București, să asiste la „Carnavalul portocalelor”, un happening susținut de o ceată cu identitate incertă. Sunt indivizi pe care i-am recunoscut în imaginile tv. Cam aceiași de la precedentele înghesuieli. Același pîlc alcătuit în mare din inși de vîrsta a treia și – dar nu numai- din speriați că dacă nu este PSD la putere ar rămîne fără pensii. Ei răspund fideli apelurilor organizatorilor, sunt cam 50-100 de tovi mereu, nucleul dur!
Sunt aceleași fețe, i-am mai zărit pe trotuarele și prin pietele Bucureștiului in multe ocazii pe post de vigilanti. De exemplu – aplaudînd minerii. Fervenți sustínători ai FSN-ului, ai lui Ion Iliescu&Petre Roman. Dacă nu sunt aceiași biografic, tipologic sunt identici. Pe scurt – fiecare își petrece weekend-ul așa cum dorește. Unii în lipsă de altceva mai bun fac vocalize și răgușesc scandînd pe lîngă zidurile palatului Cotroceni. Se pare ca acolo sunetul are calități deosebite.
Am în minte o fotografie (13-15 iunie 1990) în care un brav bărbat civil, mușteriul vreunui birt, îi pupă mîna unui miner! Culmea, minerul – înarmat cu un furtun tocmai bun să lovească bucureșteni cu barbă și ochelari, în blugi, cu mutre de intelectuali sau studenți – îl respinge. E prea grăbit să mai bată cîțiva protestatari din Piața Universității, așa cum suna ordinul pe unitate. Dar bucureșteanul nostru cel brav, nu și nu, să îi pupe mîna, neapărat! Era disperat (ca toate miile de aplaudaci care au mulțumit minerilor pe bulevarde). Picase comunismul care îi plătise un salariu degeaba o viață. Era vremea în care trăise bine, dar ea se terminase în decembrie 89. Vremea cind dacă lingușea sefii „omul nou” o ducea perfect pînă la pensie chiar si fără să facă nimic. Intreținut, bun de nimic, cu mina intinsa după pomeni. Doar să-și țină gura și să aplaude pe cine trebuie. Angajat cu ziua la mitinguri, la raidurile organizate de Miliție, să-și facă apariția la năvălirile proletare. Toți – niște zilieri ai disperării si nimicniciei românești. În esență – și ei victime ale istoriei postbelice. Omul nou a supraviețuit, observ.
STELIAN TĂNASE
CITEȘTE ȘI DĂ MAI DEPARTE!
FOTO MEDIAFAX
Copyright DESKREPORT