ATELIERUL LUI EUGEN RAPORTORU

Sîmbătă dimineață. Mă aflu pe strada Eforie, cam pe locul unde se termina odată grădina Legației Imperiului țarist la București. A fost demolată în 1934. Aici a apărut un imobil în anii 70 care adăpostește de toate, o clinică medicală, diverse firme, apartamente, atelierele unor artiști plastici. Alături, prin gang, este primăria sectorului 5 și vechea sală de teatru Eforie. În spate, cum vii din Calea Victoriei, sala Cinemateca, unde mi-am făcut veacul în studenție și mai tirziu. Cîte cozi am făcut aici ca să văd un film de Fellini sau Bergman!? Ohooo! Vizavi este Poliția, pe locul fostelor case Meitani – cele mai făloase din București la începutul secolului XlX, cînd adăposteau Agia. Vizavi este biserica Doamnei ridicată cam odată cu deschiderea spre nord a Podului Mogosoaiei tăiat de Brâncoveanu.

Ieri m-am grăbit să ajung aici la etajul șapte unde are atelierul Eugen Raportoru. Unul dintre pictorii mei favoriți. De ce el ? Sunt mai multe rațiuni. Un răspuns naiv și rapid – pentru că pune cu curaj negru pe pînză. Acest tip de pictor mă atrage dintotdeauna. Zurbaran de pildă. Ii spun asta gazdei mele în timpul conversației, mărturisește aceeași simpatie pentru pictorul spaniol.

Am venit să îi vizitez atelierul cu ideea de a-i vedea lucrările și de a cumpăra din atelier. Mai am două pînze Raportoru, „cumparate de la samsari!”, zice. Atelier, este pretențios spus. O cămăruță la care ajungi după ce urci cu liftul vechi la etajul 7. În față se întinde întîi un coridor kafkiano-orwellian, prost

luminat, cam boem. Arată ca un film de serie B, un thriller alb-negru. Dar odată trecut de ușa atelierului se schimbă toată atmosfera. Intri în universul intim al artistului și mizele sunt diferite. Așa că masor involuntar și cu minuție spațiul. Fiecare detaliu contează. Muzica scursă dintr-un mic televizor, fereastra care dă într-o curte interioară, pervazul încărcat cu obiecte disparate. Și firește, teancurile de lucrări pe care pictorul ni le arată (sunt cu Elena). Gesturile lui îmi amintesc nu știu de ce de un negustor de covoare întîlnit în Bazarul de evreiesc din Istanbul care a avut răbdarea cîndva să-mi arate minunățiile lui. Are ceva ritual, vechi de cînd e lumea lume. O gestică ancestrală care mă face să mă simt la largul meu.

Rînd pe rînd văd pînze pe care mi le doresc – e problemă de parale și alta de spațiu. O parte din lucrări sunt de mari dimensiuni si mă întreb unde să le agăț odată cărate acasă. Este mare păcat să iei o pinză și s-o depozitezi cu fața la perete într-un ungher. Mă bucur de tot ce văd. Cîteva peisaje nocturne surprinse în București, Londra, Veneția, Constanța, etc. Sunt de fapt niște halucinatii, zidării apărute-n somn, orașe scufundate. Viziuni ale trecutului si declinului. Sfirsitul pare aproape in pinzele lui Raportoru. Realismul și obiectivitatea sunt respinse. Sunt cu totul încercări lirice, subiective. Avem de a face strict cu lumea autorului, nimic fotografic desi uneori picteaza dupa fotografii asa cum făcea și Francis Bacon.

Partea forte a picturii lui Raportoru este misterul pe care lucrările lui îl degaja. E ceva nedefinit. Unui neavizat lucrările pot să îi pară niște schițe fugare sau pînze neterminate care mai au nevoie de cîteva tușe. Adăugarea lor ar fi o imprudență și ar strica tot farmecul acestei picturi a ambiguitatii, a lucrurilor rămase indefinite, a nebuloasei. Clarobscurul – lumina mereu îngemănată

cu întunericul – care vine de la marii maeștri deprinși cu Baba, profesorul său, (și maestrul iși scufunda personajele în noapte) – este marca picturii sale.

Trece pe la atelier din vecini Aurel Bulacu a cărui pictură o cunosc. Ne regăsim pe aliniamentul Borges și animalele lui fantastice. Ne dăruiește un album să le vedem cum arată în viziunea lui. Avem deja ce povesti. Ii promit să îi vizitez atelierul. Sper s-o fac cît de curînd. Apare în ușă și Dragos Bojin, un pictor tînăr, de pe același etaj. Conversația se extinde brusc și spre alte zone…
Se face ceasul despărțirii, părăsim atelierul. Am petrecut două ceasuri rare.

STELIAN TĂNASE

DESKREPORT