In „România literară”, săptămînalul Uniunii Scriitorilor, Ovidiu Pecican publică sub titlul „Crimă, capitală, argou ” o cronică la romanul „Nocturnă cu vampir opus 1″ apărut la editura RAO.
„Prin Nocturnă cu vampir. Opus 1, Stelian Tănase, romancier asiduu, dar cu apariții intermitente – între Luxul melancoliei (1982) și Corpuri de iluminat (1990), ca și între Playback (1995) și Maestro (2008) s-au scurs durate considerabile, cum nu s-a întâmplat cu ultimele apariții, Dracul și mumia (2009), Moartea unui dansator de tango (2011) și Skepsis (2013), semn că șefia la Radioteleviziune a fost inspiratoare pentru prozator – ajunge la al optulea roman, ceea ce îl consacră ca reprezentant susținut al genului. Trei sunt planurile de luat în discuție cu referire la cartea nou apărută, dar găzduită inițial pe blogul personal al scriitorului.
Primul este intriga polițistă, al doilea este romanul Bucureștiului, iar al treilea încadrarea lui în sfera prozei muntenești și bucureștene, cu ereditate pamfletară, cu cromatică bogată și cu oralitate citadină pigmentată accentuat. Diana Scarlat reținea, pe bună dreptate, în legătură cu nocturna cu vampir. Opus 1: „Combinația între romanul negru, gotic, de secol XIX, și elementele superficialității romanului polițist ultracomercial al secolului XX ascunde, de fapt, o imagine de ansamblu a ceea ce numim „deep state” – statul profund – , dar și idei care ar putea fi aplicate în anumite situații reale, pe care autorul le-a analizat până la cele mai mici detalii”. Intenția anunțată de Stelian Tănase este de a continua proiectul tripticului astfel deschis cu Opus 2 și, respectiv, Opus 3, ceea ce ar oferi o bază fermă tentativei de a realiza o frescă a
Bucureștiului contemporan și, prin aceasta, a întregii Românii din proximitatea lui 2020. „Am vrut să realizez o frescă a acestei lumi în tranziţie, decadentă, coruptă, fără să am însă vreo clipă vreo intenţie moralizatoare” mărturisea într-o intervenție publică autorul aflat în plin maraton al lansărilor de carte. „E un roman despre lumea românească crepusculară, despre Bucureștiul post-industrial. Am dorit mai mult ca orice ca Bucureștiul să fie personajul principal, Bucureștiul nocturn, labirintic, postindustrial, decăzut, periferic, cu periferia care invadează Centrul”. Traducătoarea în engleză a romanului, Jean Harris, vede în thiriller-ul lui Stelian Tănase „o ficțiune gotică pentru secolul al XXI-lea”. La primul nivel, cel al construcției intrigii, autorul construiește destoinic o succesiune de crime sordide într-un peisaj sumbru și dezlânat, caracteristic evoluțiilor interlope bucureștene, cum a rezultat deja din cele de mai sus. După Diana Daniela Macovei „Nocturnă cu vampir. Opus 1 are construcţia unei comedii negre umplută cu doze mari de dispreţ faţă de societate, justiţie şi colcăind de acţiunile de joasă speţă a celor ce deţin şi folosesc puterea în scopuri josnice, personale, coabitând cu injustiţia”. Inovația în materie este „draculismul”, modul de operare a criminalului. Dar tot el trimite spre altceva, făcând din romanul detectiv o metaforă. În acest fel, față de rețeta de oțel a reușitelor genului, intriga pierde din forță, în pofida sordidului de atmosferă și a argoului suburban suprasaturat, care ar fi trebuit să o întărească prin tușele lor groase.
Se pare însă că și aici, în sfera romanului, funcționează legi valabile în fizică, precum cea care spune că nimic nu se pierde, totul se transformă. Reformulată, chestiunea țepilor din romanul lui Stelian Tănase ar suna astfel: „ce s-ar întâmpla dacă Vlad Ţepes ar învia din morți pentru a pedepsi o gaşcă de hoți aflată la putere? Și dacă se va întoarce, ar arăta ca noi? Ar fi unul dintre noi? Prezența lui ar fi una bună sau rea?” Cum se vede, suntem la o intersecție culturală foarte prestigioasă, între „Cum nu vii tu Țepeș doamne…?” și Poemul Marelui
Inchizitor din Frații Karamazov. Dintr-o dată, chestiunea criminalității devine secundară, la fel ca aceea a abilității „organelor” de a o rezolva. „Personajul vampir din lietratura noastră e o nouă ipostază a personajului prezent în toate romanele lui Stelian Tănase, anume diavolul”, a explicat Carmen Mușat. Preluarea sugestiei eminesciene din Scrisoarea a III-a împinge lucrurile pe un culoar artistic parabolic, care amintește și de vizita Diavolului la Moscova, din Maestrul și Margareta lui Bulgakov, dar și de filmul lui Eddie Murphy Vampire in Brooklyn (1995). Citit în această cheie, romanul devine mai important decât pare la prima vedere, lansând o mare provocare mitologică. Într-adevăr, ce s-ar întâmpla dacă…? Depinde numai de Stelian Tănase ca exercițiul lui contrafactual să intre sau nu în seria marilor provocări romanești contemporane. Dar despre rezultatul acestui pariu se va putea vorbi mai mult și mai bine abia după apariția ultimului volum al seriei. Nivelul al doilea, cel al romanului citadin și chiar al romanului capitalei – după care jelea, pe bună dreptate, prin 1970 Petru Popescu improvizat în critic și teoretician literar –, este de referință. Trimițând tocmai la acest aspect, Irina Margareta Nistor exclama: „Amândoi ne-am născut în Bariera Vergului, aşa că am regăsit cu bucurie expresii uzuale pe care nu le-am mai auzit demult”. O metropolă central-sud-est europeană pictată în tonuri sumbre și amare, cu mult negru și gri, cu părți maroniu închise, aduce – de la o anumită distanță – cu orașele anonimatului american prin care se perindau Sam Spade ori Philip Marlowe. La fel de bine însă se regăsește acest București în mediul oțeliu și murdar din Sin City, comicsurile alb-negru semnate de Frank Miller (de mare impact și transpunerea cinematografică omonimă din 2005). Memorabilă versiune a capitalei unei Românii înalt infracționale, unde puterea aparține corupților, iar justiția se face în pofida regulilor dominante ale jocului, parcă. O asemenea reflectare a mediului social și infracțional românesc nu se găsește, deocamdată, în nicio altă operă literară, lucru demn de reținut față de mai edulcoratele reflectări ale locului din alte cărți de gen, cu „duri” și „ștoarfe”. „E un spectacol al limbajului argotic, al mahalalelor și perferiilor”, observa și Carmen Mușat. Și odată cu această remarcă se atinge și nivelul al treilea al discuției, remarcat și de alți comentatori (Diana Daniela Macovei: „… Rămânem frapaţi şi de limbajul atipic cu care nu suntem obişnuiţi.”). În această privință, Stelian Tănase se dovedește un prozator muntean cu acte în regulă. Stilul lui de o oralitate „iute” și vie, colorată până la „fum și mititei de obor” descinde din cronicarii munteni, este înrudit cu fluxul subsidiar din Ciocoii vechi și noi – ce titlu potrivit pare și acesta pentru alcătuirea romanescă a lui Stelian Tănase! – și circumscrie un univers în care se regăsește și umbra lui Gorică Pirgu și a Rașelicăi Nachmanson. Dilema celui care citește în fața revărsării de trivialități este dacă ele sunt ale mediului sau ale autorului. Fără a fi pudibond, nesigur în fața unei limbi care, în loc să fie vorbită de noi, ne vorbește ea, în fel și chip, rămân la acest capitol cu un semn de întrebare. Arta poate însemna și argou, și vulgaritate, dar câți Tudor Arghezi poate da perimetrul literar românesc într-un secol? Toate bune și frumoase… Ca și personajele principale ale perindărilor dintre crime, detectivul tranziției bucureștene și comisarul de poliție implicat în anchetă. „Emblemă a omului corect ce visează să schimbe lumea, Naum aduce cu sine şi ideea de renunţare, de abandon a faptelor eroice, complăcându-se într-o viaţă în afara «scenei» din primul moment în care realizează că eroismul nu poate fi implementat într-o lume plină de şacali”, spune cineva din șirul celor deja pomeniți mai sus. Suntem iar într-o lume românească precum cea a lui Ioan Budai-Deleanu, consilierul imperial pus pe versificări nocturne, an după an, dornic de o Iliadă sau Odisee, dar conștient că în ambianța pe care o evocă, nu este posibil niciun Ahile sau Ulise, căci eroismul pare aici rizibil și derizoriu.
Roman demn de interes și provocator în mai multe feluri, Nocturnă cu vampir. Opus 1 invită la partizanate contrastante.”
OVIDIU PECICAN
FOTO AMALIA LUMEI
DESKREPORT