BARIERA VERGULUI – CINEMA DE CARTIER

Pe mîna stînga, cînd veneai din oraş cu tramvaiul 26, se afla într-o clădire din anii 20, „Cinema Vergu“ (Atheneu Vergu, citeai în zid). În acei ani avea firma “Munca” (azi e o sală de bingo). La intrare erau vitrine cu poze şi afişe. Filmul se schimbă lunea. Mă ridicasem în vîrsta, eram clasa a 4-a, 5-a, curios să văd ce titlu s-a adus. Era obligatoriu să mă duc să văd ce a film venit. Învăţam la un Internat cu program săptămînal şi ajungeam numai în weekend, la film. Prin anii 60 am asistat la schimbarea filmelor sovietice cu altele, italieneşti şi americane. Aveam 10-12 ani cînd s-a produs schimbarea şi eram încîntat să văd filme mai bune. Cinefilul din mine se trezea. Bardot mi se părea mai apetisantă decît Samoilova. Sau Delon din „Rocco şi fraţii săi“ şi „Ghepardul“, ori Yull Brinner din „Cei 7 magnifici“ – decît Serghei Bondarciuk din „Soarta unui om“ sau Batalov, în „Zboară cocorii“.

Treceam de vîrsta filmelor cu partizani care montau bombe împotriva trenurilor nemţeşti. Voiam să văd femei frumoase şi maşini care fug tare pe şosele. Dacă mai apărea un schimb de focuri şi un sărut, era perfect. Filmele Mosfilm ofereau pudice şi bigote poveşti de dragoste sau bătălii duse de eroic de Armata roşie (pe care nimeni nu o iubea în cartier). La scena sărutului, să zicem Mastroiani cu Sofia Loren, obligatoriu se tropăia şi se saluta împreunarea buzelor cu gesturi obscene şi fluierături groaznice. Nu participam la aceste momente de delir popular. Eram pudic. La filmele cu cerere mare (Spartacus, de exemplu) apărau pe lîngă cozile la bilete bişniţari cu figuri interlope. Ofereau la suprapreţ ce rîvneai tu cel mai tare, un loc/două. Scoteau din buzunarul nădragilor teancuri de bilete, chiar în vecinătatea unui miliţian care se făcea că nu vede. Odată eram cu un amic şi un miliţian din asta ne-a oprit în hol, ne-a băgat într-un birou să ne ia la întrebări. De ce? Prietenul meu purta blugi. Eu nu, erau scumpi ai dracului. Nu am avut toată copilăria. Miliţianul voia pur şi simplu să ştie de unde îi avea…

Eram atît de mare amator de filme încît visam să locuiesc în blocul unde se afla Cinema Vergu, undeva la et.1 sau 2. Şi-mi imaginam că fereastra se deschide în sala şi că vedeam filmele gratis… Procurarea banilor pentru film era mereu o mare, mare, problema. În cel mai rau caz mă vedeam angajat controlor de biletele. Puteai, după ce intra lumea în sală, să te aşezi într-un scaun şi să vezi filmul. Se întîmpla uneori să se dea “în continuare”. Adică nu se golea sala după terminarea proiecţiei. Intrai în sala în orice moment, nu neapărat la început, şi ieşeai cînd voiai. Am făcut de cîteva ori experienţa să intru la matineu, şi să ies seara…(de ex. la ”Ocolul pămîntului în 80 de zile”, cu David Niven, Shirley McLaine, Patachou, Fernandel etc., sau “Trapez” cu Tony Curtis, Burt Lancaster, diva era Lollobrigida)…

Foto: Cinema Vergu (Munca)

Alătură-te discuției 2 opinii publicate

  • adrian spune:

    totusi, pretul biletelor era modest. in copilaria mea de la inceputul anilor ’80, un bilet la film parca echivala cu o sticla de Pepsi (daca o gaseai) sau cu o inghetata ambalata ca un pachet de unt :)
    Pacat de salile astea de cinema, cate mai exista de dinainte de razboi …

Spune-ți opinia, fă-te auzit!