CARTIERUL LATIN AL BUCUREȘTIULUI NU MAI EXISTĂ

Contrastul între prezent şi trecut era puternic Exerciţiul de imaginaţie cerut nu era simplu deloc. În fond mi-am ales cartierul dintr-un motiv simplu. Din cercetările mele – destul de întinse într-o vreme – despre vechiul Bucureşti, am înţeles că deşi mă aflam la data vagabondărilor mele în locul deja cam părăsit, într-o continuă degradare în ultimele 2-3 decenii. Aici fusese un fel de “Cartier latin” viu şi colorat unde personajele mele trebuiau să traverseze o epoca de tranformări bruşte şi radicale (anii 40). Zona a decăzut treptat după razboi, în anii 50-60, treptat, datorită schimbărilor economico-sociale aduse de tancurile Armatei roşii şi instalării regimului stalinist. Naţionalizările de diferite grade dintre 1948/62, au avut ca efect desfiinţarea comerţului privat, închiderea miilor ateliere, ceasornicăriilor, de reparat te miri ce, jucării, chei şi lacate, a cismăriilor şi croitoriilor etc. Interzicerea comerţului particular a avut un efect grav – schimbarea identităţii sociale a zonei. S-au închis şi magazinele private de încălţăinte, haine, alimente, cofetării, etc. Micile afaceri de familie au dispărut. Înainte de a fi demolată cu buldozerul, zona a a fost demolata cultural, politic, economic şi social. Omenirea atît de vie de aici a fost distrusă înainte chiar să cadă zidurile cartierului. O lume extrem de vie, independentă, inteprinzătoare, harnică a disparut în numai cîţiva ani şi înlocuita cu proletari aserviţi, angajaţi la stat, cu funcţionari, cu oameni cenuşii dependenţi de bugetul unui stat dictatorial, cinic şi lacom. Independenţa de spirit a locului s-a prăbuşit dramatic în acest context şi ea. Statul a distrus după 1945 ţesutul social care a dat aproape un secol specificul extraordinar de interesant intregului cartier.

Zona era intens locuită şi aici muncea o clasă mijlocie înfloritoare, o mica burghezie şi o elită proletară formată de meştesugari cu ateliere proprii. Mai erau şi muncitorii care lucrau la CFR, în atelierele de reparaţii şi în Gara de Nord. De altfel, întreaga zona a apărut şi s-a dezvoltat la sfîrşitul secolului al XlX-lea, odată cu ridicarea Garii de Nord care a adus aici o populaţie numeroasă în căutare de oportunităţi, cum spunem azi, pentru că oferea multe locuri de muncă într-o industrie şi comerţ care se dezvoltau rapid. În jurul gării şi atelierelor au apărut repede străzi noi, case de locuit, imobile. Comerţul a înflorit. Zona a avut cea mai înaltă dinamica de dezvoltare din Bucureşti şi a durat toată perioada 1880 – 1948. Romanul meu se ocupă numai de ultimii ani, care sunt cei ai sfîrşitului zonei Matache Măcelaru. În aceste decenii socialmente vorbind zona a fost un amestec foarte viu format din toata clasele – de la pegră, interlopi, prostituate pină la elita financiară şi culturală.

Două grupuri era mai ales prezente în peisajul social. Lumea studenţească, intelectual–universitara şi cea comerciala. Locuiau mulţi studenţi în camere inchiriate ieftin pe străzile din jur. Ei asigurau clientela cafenelelor boeme, numeroase în zona. Nu e de mirare, cartierul se întinde între doua institutii de învăţămînt superior influente în epocă. Politehnica, la intersecţia străzii Polizu cu Griviţa şi Scoala de Arte Frumoase şi meserii, la intersectia străzii Griviţa cu capătul de azi al bd.Dacia. O lista a pictorilor profesorilor, sculpturilor care puteai fi zări prin imprejurimi este prea lungă. Îi amintesc doar pe Brăncuşi, Steriadi, Iser, etc. Apropierea de Gara de nord era si extrem de utilă şi centrul oraşului, de Calea Victoriei, a făcut ca mulţi universitari, gazetari, oameni de stiinţă să prefere să locuiască aici. Cîteva exemple. Anghel Saligni, Nicolae Iorga, St.O.Iosif. Şi Mihai Eminescu a locuit aici cu chirie pe strada Buzesti, împreuna cu Veronica Micle, într-o clădire modesta demolata în 2011, odată cu cinema şi hotel Marna, şi cu casa lui Matache Măcelaru. La mijlocul secolului al XlX aici a avut moşia Nicolae Filimon, o moştenire care se întindea de la strada Polizu/Buzesti, pînă în bd.Cuza. Era o moşie intinsa pe care scriitorul ţinea o livadă. Aici autorul romanului care a inaugurat romanul romanesc, “Ciocii vechi si noi” a şi murit. O vreme a tras aici cînd venea cu Orient Expressul din turneele sale europene George Enescu, anume la hotelul Bratu, mai tîrziu Griviţa, azi în completa paragină.

În Piaţa Matache erau multe restaurante, grădini de vară, mustării unde apăreau seara în anii 30/40 şi chiar mai tîrziu în anii 50, Maria Tanase, Jean Moscopol, Zavaidoc, Cristian Vasile, Ioana Radu, Maria Lătăreţu, urmăriţi adesea de o clientelă selectă. Spaţiul ma obligă să mă restrîng la un singur ex. Maria Tanase pe cînd cînta la un vestit restaurant, Coşna, l-a cunoscut pe Maurice Negre, venit să o audă cîntăreaţa despre care vorbea tot Bucureştiul. Era ccorespondent al agentiei de ştiri Havas. După război va fi primul director al Agentiei France Press. Povestea lor de iubire a durat cîţiva ani şi s-a terminat brusc cînd Maurice Negre a fost arestat, judecat pentru spionaj, închis, eliberat şi trimis în Franţa în 1942 la presiunea guvernului de la Vichy. Strada Buzeşti este locul care păstreaza amintirea acestei poveşti de dragoste. Dar cartierul Matache păstrează multe asemenea poveşti astăzi uitate, cînd nu ignorate.

Citeva cuvinte despre Matache Macelaru, cel care fără voia lui a imprumutat numele cartierului. Il chema Matache (Dumitru ?) Loloescu. Era negustor, a inceput afacerea în strada Buzesti, colţ cu str. Atelierului în vecinătatea gării cu o măcelarie. S-a dezvoltat, a prosperat şi a devenit cel mai puternic negustor din zona pieţei pe care lumea o identifica cu el, A cumpărat terenul de la intersecţia străzilor Griviţa/Buzeşt şi a construit o casă mare. La parter era un mare magazin, unde găseai de toate, iar la etaj un apartament vast cu intrări separate, unde locuia cu familia. Era moda timpului, semnul succesului – să deţii un imobil o prăvălie cu vad la parter şi un apartament deasupra. La stînga şi la dreapta respectiv, pe terenul negustorului, au apărut un hotel şi un cinematograf “Marna” care au devenit repede centrul, nervul cartierului. Dacă hala Matache – unde negustorul nostru Loloescu era cel mai influent personaj – găzduia comerţul, sala Marna era cea mai mare dintre cinematografele din zonă, unde se găseau in anii 30 zeci de săli de cinema. Nu găzduia doar proiecţii de filme, era şi sală de teatru unde veneau să joace trupele din Centru, Era şi sală pentru întruniri politice. În timpul campaniilor electorale, sala Marna era una dintre cele mai importante din Bucureşti. Aici toţi liderii politici importanţi îşi făceau aparitia – liberali, ţărănişti, social/democraţi, etc. Mişcarea sindicală îşi avea aici unul din focare, ceferişti, funcţionari publici, profesori, etc, s-au strîns aici de nenumărate ori în timpul marii crize economice din 1929/33, şi mai tîrziu, aşa cum am văzut articole, fotografii, titluri din presa vremii. Sala Marna găzduia mitinguri, era o sala mare, bine facută, încapătoare. A păstrat ăînăîn anii 80 ai secolului XX un real parfum de epocă şu stilul unei epoci revolute, plin de melancolie, care nu mai exist din păcate, sala fiind distrusă fără rost de buldozere în două reprize – anii 80 şi 2011.

Citeva cuvinte despre două momente dramatice din viaţa cartierului. 1.La 4 aprilie 1944 la ora prînzului, bombardamentul anglo/american. Bilanţul acelei zile negre – aproape 3000 de morţi. Covorul de bombe a lovit din plin şi a făcut distrugeri enorme. Ţinta a fost Gara de nord, nod important de cale ferată care asigura aprovizionarea cu materiale şi trupe frontul de Est. Dacă Gara de nord a fost decenii catalizatorul dezvoltării spectaculoase a cartierului, tot ea a atras bombardamentul distrugător de la 4 aprilie 1944. Celălalt moment de care amintesc este 2.sfîrşitul anilor 80, cînd Ceausescu a hotărît să dărîme tot cartierul. Buldozerele au demolat o mare parte dintre imobilele zonei. Multe din distrugerile acestei intervenţii brutale au dus la dispariţia fizică a cartierului. Distrugerea identităţii lui, ca viaţă, începuse incă la sfîrşitul anilor 40. Intervenţia buldozerele a produs asupra cartierului pagube mai mari decit bombardierele anglo/americane.

După 1989, fără o viziune, sub toate administraţiile care s-au succedat, procesul de degradare şi distrugere a continuat. Ultimele lovituri, care vizează de fapt dispariţia completă a cartierului şi a memoriei lui fabuloase, au fost date in 2011. Totuşi şi în ceasul al 12-lea trebuie intervenit pentru a salva ce se poate – chiar şi puţinul care a mai ramas. Nu putem privi nepăsători dispariţia unui patrimoniu inestimabil pentru că ar însemna să trăim într-un prezent continuu. Trecutul nu e un podul cu vechituri, aşa cum ar vrea să ne facă să credem demolatorii de azi ai cartierului Matache. E chiar viata noastră. Trecutul n-a trecut, şi trăieste – asta fireşte dacă nu ţinem prea zelosi şi tot dinadinsul să îl nimicim.

STELIAN TĂNASE
FOTO www.stelian-tanase.ro
CITITI SI SERUITI

Copyright www.stelian-tanase.ro