1.

Văd la Paris, “L’Armee du Crime”, (2008 regia Robert Guedeguian) într-o sală de cinema din Cartierul latin. Ştiam cîte ceva despre eroii filmului. Scrisesem “Clienţii lu’Tanti Varvara” (Humanitas, 2007) şi eram familiarizat cu universul clandestinităţii. Unele nume care apar în film îmi sunt cunoscute. Citisem în arhivele romaneşti dosarele de Siguranţă ale unora dintre romanii care au luptat în Macquis : Cristina Boico, Franscisc Josif Bocsor, Josif Clisci, Nicolae Cristea, Boris Holban, Olga Bancic, Gheorghe Vasilichi etc. Filmul povesteşte lupta la Paris împotriva maşinăriei de război germane a unui grup format din tineri armeni, evrei, polonezi, unguri. Destui dintre ei erau români, unii deja pomeniti. Nu sunt singurii. Erau şi alţii: Andre Kirchen şi fii săi, Andre şi Bernardt, Boria Lerner şi soţia sa, Dragos Sas etc. Filmul subliniază de o manieră romantică eroismul acestor tineri care pun bombe, ucid ofiţeri germani, comit atentate. Pier în final pentru Franţa. Numele conaţionalilor noştri (indiferent de identitatea lor etnică) în această istorie, este un capitol “al prezentelor romaneşti în occident” ignorat. Subiectul pare vetust la Bucureşti, şi destule prejudecăţi –legate mai ales de filiaţia lor comunistă – îi ţine departe. Apoi, m-au atras lucruri care ţin de istoria secreta a Rezistenţei. (filmul trece prea uşor peste ele). Cine a trădat, de exemplu. După ce am văzut filmul m-am întrebat cam naiv : De ce să lupţi pentru libertatea unei ţări străine ? Mai ales cînd cei mai mulţi dintre ‘autohtoni’ preferă să se adapteze Ocupaţiei ? Unii colaborînd activ, alţii complici prin supunere. Iată o întrebare dificilă şi astăzi.

Memoria acestei povesti este abundentă. Nu la Bucureşti, fireşte, la Paris. La București nu vorbește nimeni despre acești eroi ai Franței. Am vazut de exexmplu la Marsilia un monument dedicat lor, pe care se pot citi multe nume de români. Si sunt multe de acest fel. Nu și la București. Paul Eluard si Louis Aragon le-au dedicat poeme. Leo Ferre a scris un cîntec în amintirea lor. S-au făcut filme artistice (primul în 1976, “L’Affiche rouge”, regia Frank Cassenti) şi documentare. Li s-au dedicat emisiuni de televiziune. Membrii grupului sunt onoraţi ca eroi ai Frantei. Au dat numele unor străzi, au plăci comemorative. Apar despre ei cărţi de istorie şi de amintiri, studii academice. În Romania – doar ignorarea subiectului ieri ca şi azi. Tăcerea s-a aşternut peste ei şi faptele lor. Ar fi de ştiut de ce…Voi reveni cu această poveste extrem de interesantă.

2.

Primul film dedicat “grupului Manuchian” a fost realizat la mijlocul anilor 70 şi a stîrnit nenumărate controverse. Cauza – a deschis răni necicatrizate. Au reapărut din uitare foşti membri ai Rezistenţei, rudele victimelor, jurnalişti, istorici ai Franţei din timpul regimului de la Vichy, memorialişti ai Ocupaţiei germane. A fost un subiect de presă extrem de fierbinte. Franţei i-a trebuit mai mult de o generaţie ca să poată discuta liber despre aceste chestiuni dureroase care – de altfel- au împărţit societatea în două. Deşi trecuseră 30 de ani de la încheierea războiului, discuţia a fost foarte aprinsă . De ce atîta patimă după atîta timp? Grupul Manuchian a fost unul aparte. Era format mai ales din străini – italieni polonezi, armeni, români, unguri, aproape toţi evrei. Foarte tineri, abia ieşiţi din adolescenţă, unii minori.

Liderul lor a fost Missak Manouchian, un armean. Grupul a fost foarte activ, curajos. Era bine organizat, acţiona cu mînă armată, punea bombe, asasina ofiţeri germani etc. Era un ciclu tragic. Rezistenţii ucid ofiţeri nemţi, Comandamentul german ordonă represalii, însemnînd zeci de execuţii pentru fiecare ofiţer ucis. Şi ciclul se reia, pentru că cei din Macquis vor ucide, la rîndul, lor pe cei pe care îi consideră vinovaţi. Palmaresul grupului – bogat. Asta a obligat Poliţia vichiştă şi Gestapo-ul să declanşeze o anchetă de mari proporţii. După un filaj de aproape un an, unul cîte unul din reţea cade în plasa întinsă. Şi trădarea a jucat un mare rol în poveste. Trădarea nu lipseşte niciodată în asemenea împrejurări.

În toamna anului 1943 se trece la arestări. Ancheta este dură, mulţi sunt torturaţi. Are loc procesul. La 21 februarie se pronunţă 23 de sentinţe de condamnare la moarte, 22 executate în aceaşi zi, la Mont Valerien lîngă Paris.Ultima, mai tîrziu, la Stuttgart, cînd Olga Bancic va fi decapitată. Acţiunea a fost dublată cu una de propagandă.

Un afiş roşu, înfăţişînd cîteva din chipurile membrilor grupului Manuchian este răspîndit în toată Franţa. De la el se inspira titlul filmului din anii 70. Afişul pretindea că “aşa zisa rezistenţă” era formată exclusiv din străini, evrei mai ales. Aţîţa la antisemitism, ură de rasă şi xenofobie. Lăuda marele succes al Poliţiei vichişte şi Gestapoului. Nu va trece anul şi Parisul va eliberat.Primul film dedicat “grupului Manuchian” a fost realizat la mijlocul anilor 70 şi a stîrnit nenumărate controverse. Cauza – a deschis răni necicatrizate. Au reapărut din uitare foşti membri ai Rezistenţei, rudele victimelor, jurnalişti, istorici ai Franţei din timpul regimului de la Vichy, memorialişti ai Ocupaţiei germane. A fost un subiect de presă extrem de fierbinte. Franţei i-a trebuit mai mult de o generaţie ca să poată discuta liber despre aceste chestiuni dureroase care – de altfel- au împărţit societatea în două. Deşi trecuseră 30 de ani de la încheierea războiului, discuţia a fost foarte aprinsă . De ce atîta patimă după atîta timp? Grupul Manuchian a fost unul aparte. Era format mai ales din străini – italieni polonezi, armeni, români, unguri, aproape toţi evrei. Foarte tineri, abia ieşiţi din adolescenţă, unii minori.

Liderul lor a fost Missak Manouchian, un armean. Grupul a fost foarte activ, curajos. Era bine organizat, acţiona cu mînă armată, punea bombe, asasina ofiţeri germani etc. Era un ciclu tragic. Rezistenţii ucid ofiţeri nemţi, Comandamentul german ordonă represalii, însemnînd zeci de execuţii pentru fiecare ofiţer ucis. Şi ciclul se reia, pentru că cei din Macquis vor ucide, la rîndul, lor pe cei pe care îi consideră vinovaţi. Palmaresul grupului – bogat. Asta a obligat Poliţia vichiştă şi Gestapo-ul să declanşeze o anchetă de mari proporţii. După un filaj de aproape un an, unul cîte unul din reţea cade în plasa întinsă. Şi trădarea a jucat un mare rol în poveste. Trădarea nu lipseşte niciodată în asemenea împrejurări.

În toamna anului 1943 se trece la arestări. Ancheta este dură, mulţi sunt torturaţi. Are loc procesul. La 21 februarie se pronunţă 23 de sentinţe de condamnare la moarte, 22 executate în aceaşi zi, la Mont Valerien lîngă Paris.Ultima, mai tîrziu, la Stuttgart, cînd Olga Bancic va fi decapitată. Acţiunea a fost dublată cu una de propagandă.

Un afiş roşu, înfăţişînd cîteva din chipurile membrilor grupului Manuchian este răspîndit în toată Franţa. De la el se inspira titlul filmului din anii 70. Afişul pretindea că “aşa zisa rezistenţă” era formată exclusiv din străini, evrei mai ales. Aţîţa la antisemitism, ură de rasă şi xenofobie. Lăuda marele succes al Poliţiei vichişte şi Gestapoului. Nu va trece anul şi Parisul va eliberat.

3.

Printre românii arestaţi în toamna 1943, s-a aflat şi basarabeanca (n. 1912, Chişinău) Olga (Golda) Bancic.În ţară, Olga Bancic, depistată de Siguranţă ca fiind membră a PCR, interzis de lege, a fost arestată, judecată, a făcut doi ani de închisoare. Eliberată, a plecat clandestin în Frata urmînd a ajunge în Spania ca voluntar. Cum războiul civil e pe sfîrşite, rămîne la Paris. Se mărită cu un comunist român, Alexandru Jar, cu care are o fiică, Dolores, după Dolores Ibarurri-Pasionaria.

În 1940 odată cu Ocupaţia, Olga Bancic intră în reţeaua de rezistenta FTP-MOI, condusă de Boris Holban (vezi articolul de ieri). I se spune Pierette. Nimeni nu îi cunoaşte adevărata identitate. Misiunea ei este să aducă la locul atentatului armamentul, explozibilii, şi după ce totul s-a terminat, să le adune şi să le ducă înapoi în ascunzătoare – operaţie extrem de periculoasă. A fost arestată într-o staţie de metro, în noiembrie 1943.

Cu puţine excepţii (Boico, Patriciu) toată reţeaua a căzut. Ancheta a fost dură, Olga Bancic a fost torturată. Procesul a avut loc la 19 februarie. Tot grupul, în frunte cu şeful grupului, Missak Manuchian, a fost condamnat la moarte. Bărbaţii, 22 la număr, au fost executaţi prin împuşcare la 21 februarie, lînga Paris la Mont Valerien. Olga Bancic a fost transferată în Germania. Pe teritoriul Franţei nu se puteau executa femei cf legislaţiei naziste. La 10 mai 1944, de ziua ei, cînd împlinea 32 de ani, a fost decapitată la închisoarea din Stuttgart. Cîteva zile înainte de execuţie a trimis copilului ei o ultima scrisoare :

“ Micuta mea dragoste!

Mama ta îti scrie ultima scrisoare, mica mea iubita! Maine la ora 6, pe 10 mai, nu voi mai fi, odorul meu nepretuit! Dragostea mea, sa nu plangi, fiindca mama ta nu plange nici ea. Mor cu constiinta împacata si cu toata convingerea ca maine vei avea o viata si un viitor decat mama ta. N-o sa mai trebuie sa suferi. Fii mandra de mama ta, mica mea dragoste. Am întotdeauna în fata ochilor imaginea ta. Cred ca-ti vei vedea tatal, am speranta ca el va avea o soarta diferita. Spune-i ca m-am gandit mereu la el ca si la tine. Va iubesc din tot sufletul. Amandoi îmi sunteti dragi. Dragul meu copil, tatal tau este, pentru tine, ca si o mama. Te iubeste mult. Nu vei simti lipsa mamei tale.

Dragul meu copil, termin scrisoarea cu speranta ca vei fi fericita toata viata cu tatal tau, cu toata lumea. Va sarut din tot sufletul, mult, mult, mult. “ Va sarut din tot sufletul, mult, mult, mult.

Miica mea fiică iubită

Adio, dragostea mea,

Mama ta Olga”

(VA URMA)
STELIAN TANASE
CITESTE SI DA MAI DEPARTE!
Copyright DESKREPORT

Spune-ți opinia, fă-te auzit!