Se împlinesc astăzi 60 de ani de când, la 29 mai 1953, neo-zeelandezul Edmund Hillary și nepalezul Tenzing Norgay cucereau cel mai înalt punct de pe Pământ, vârful Everest.
Situat la o altitudine de 8488 m deasupra mării, în Munții Himalaya, la granița dintre Nepal și Tibet (China), “acoperișul lumii”- cum mai este cunoscut – poartă în nepaleză numele Sagarmāthā (Mama oceanului), iar în Tibet este cunoscut sub numele de Chomolungma (Mama universului). În anul 1856, în urma “Marelui Studiu Trigonometric” inițiat de britanici în India, s-a stabilit că este cel mai înalt vârf de pe Pământ, iar numele “Everest” i-a fost dat în anul 1865, de către Royal Geographical Society, în onoarea topografului britanic, Sir George Everest.
Primele expediții pentru cucerirea sa au fost inițiate începând cu anul 1920. O lungă serie de alpiniști a încercat abordarea vârfului dinspre partea de nord, dintre care poate cel mai important este britanicul George Mallory. Tentativele sale din 1921, 1922, 1924 s-au încheiat tragic în 8 iunie 1924. Pioletul său a fost găsit de un alt grup de alpiniști, nouă ani mai târziu, la altitudinea de 8.500 m, iar trupul său a fost descoperit sub zăpadă, de o expediție special constituită la 1 mai 1999.
La expediția din 1922, a lui George Finch, au fost utilizate pentru prima oară tuburile de oxigen. În 1933, un avion Westland Wallace, condus de marchizul de Clydesdale, a zburat peste vârful Everest într-o încercare de a plasa un steag al Regatului Unit. Zborul a fost finanțat de Lady Houston, o milionară britanică, fostă dansatoare de cabaret.
Tentativele dinspre versantul de nord au continuat până în anul 1950 când China a preluat controlul asupra Tibetului și a oprit accesul expedițiilor occidentale. Din acel moment, a început abordarea sudică, dinspre Nepal, acest traseu fiind și astăzi cel mai utilizat.
Fiecare nouă expediție a adus un plus de experiență, atât în abordarea unor trasee noi cât și în utilizarea unor echipamente mai performante, astfel încât ascensiunea britanică din 1953, condusă de John Hunt, s-a soldat, în sfârșit, cu o victorie: alpinistul Edmund Hillary și șerpașul Tenzing Norgay au ajuns pe vârful Everest la 11:30 a.m., ora locală în data de 29 mai. Vestea succesului expediției a ajuns la Londra în ziua încoronării reginei Elisabeta a II-a – 2 iunie 1953. La întoarcerea din Nepal, Hunt și Hillary au primit Ordinul Imperiului Britanic iar Tenzing a primit Medalia George. Expedițiile au continuat astfel încât până la sfârșitul sezonului de alpinism 2010, au existat 5.104 ascensiuni către vârf și aproximativ 3.142 persoane implicate. Muntele și-a luat tributul său fără milă, de-a lungul timpului, 219 persoane murind în încercarea de a-l cuceri.
Câteva date interesante:
– cel mai tânăr alpinist: americanul Jordan Romero – avea 13 ani în 2010, când a ajuns pe vârf;
– cel mai vârstnic alpinist: nepalezul Min Bahadur Sherchan – avea 76 de ani în 2008, când a ajuns pe vârf;
– cele mai multe ascensiuni: șerpașul nepalez Apa Sherpa – 20 de ascensiuni;
– cea mai rapidă ascensiune: alpinistul austriac Christian Stangl: 16 ore și 42 de minute pentru a parcurge cei 10 km de la Tabăra III până la vârf, fără tuburi de oxigen;
– primul alpinist roman care a atins vârful Everest, a fost inginerul Constantin Lăcătușu, în 1995, iar prima expediție românească a fost organizată în anul 2003 sub conducerea alpinistului David Neacșu.
Un alt lucru interesant este faptul că trăsnetele nu lovesc pe Everest! Sistemele NASA înregistrează numeroase trăsnete în Podișul Tibet, dar nu și în Munții Himalaya, de la 2.000 m altitudine în sus. Dar dincolo de acest fapt, supraviețuirea pe munte este extrem de dificilă. La altitudini de peste 8.000 m, temperaturile ating valori foarte scăzute, având ca rezultat degerături ale oricărei părți a corpului expuse la aer. Zăpada este înghețată și alunecarea și căderea în prăpastii constituie un pericol suplimentar. Vânturile pot fi extrem de puternice iar presiunea atmosferică este aproximativ o treime din cea de la nivelul mării. Nivelul scăzut al oxigenului disponibil în atmosferă duce la un nivel scăzut al oxigenului în sânge. Lipsa de oxigen, extenuarea, frigul extrem și pericolele ascensiunii contribuie toate la gradul de periculozitate al muntelui, Everestul fiind considerat o “zonă a morții”.
Niciunul dintre aceste pericole nu a reprezentat o barieră pentru oameni, Everestul fiind dintotdeauna o provocare iar ascensiunea sa fiind considerată și astăzi cea mai mare reușită din cariera unui alpinist. Întrebat de ce a urcat pe Everest, Edmund Hillary a răspuns simplu: „pentru ca există!”….
FOTO www.google.ro
DACIANA PANAIT