lucian pintilie 3Bucureștiul este înțesat de asa-zise genii – muzicieni, scriitori, artiști plastici, regizori. Mă frec de ei cam peste tot. Unde te întorci dai de inși presupus geniali. Intre toți cei pe care i-am cunoscut – și nu mai sunt tinăr – Lucian Pintilie a fost singurul care avea conditia a ceea ce numim de obicei „geniu”. De data asta un geniu veritabil.

Mă leagă multe amintiri de cel care a fost Lucian Pintilie. Întîi scandalul cu ” Reconstituirea”. Cel mai acut film românesc despre ce a fost dezumanizarea omului sub regimul comunist. L-am văzut într-o sală arhiplină stînd în fund pe scară la cinema Luceafărul unde a rulat cîteva zile. Eram elev de liceu. În atmosfera acelor ani filmul a fost un eveniment extraordinar. Firește a fost interzis. Cred și azi că este cel mai bun film romanesc realizat vreodată.

Alt episod legat de memoria lui a fost cind am fost invitați mai multi studenți la Clubul Universitas București să ni se explice de ce a fost scos de pe afiș spectacolul cu „Revizorul” de Gogol montat de Lucian Pintilie – după numai trei spectacole. Un actor, Florian Pitiș, trimis de nu știu cine, a încercat să ne convingă că era o decizie corectă. S-a străduit degeaba, studenții nu s-au lăsat convinși deloc. Am plecat pe la miezul nopții tot cu părerile noastre, anume că „e interzis să interzici!”. Am aflat apoi că lui Pintilie i s-a permis să meargă în străinătate să monteze. Noi, ar fi zis cineva, nu avem nevoie de el.

A așteptat zece ani să aibă premiera cu „De ce trag clopotele Mitică” altă capodopera lui. O privire profundă asupra ce înseamnă „românul” în general. Cel mai pur Caragiale! Devastatoare și savuroasă critica a geniului nostru național. Am rîs cu lacrimi ;i m-am înfiorat, asta de cite ori l-am văzut. Neiertător, dar tandru și plin de înțelegere.

Ne-a făcut cunoștință Alexandru Paleologu la Paris în aprilie 1990. A apărut repede ideea unei colaborări. Era în căutarea unei proze românești pe care s-o ecranizeze. Din păcate (vina mea) nu s-a făcut pentru că abia ajuns la București am fost confiscat de protestele din Piața Universității. Nu aveam liniște să scriu. I-am trimis prin toamnă romanul „Corpuri de iluminat”, cenzurat in anii 87-89, care tocmai apăruse. Întretimp se fixase la un text de Ion Băieșu. De atunci am discutat de mai multe ori acest proiect. Ar fi trebuit să scriu un scenariu, nu l-am scris. Aș fi preferat să îl scrie el. Nu m-am putut detașa de povestea celor doi îndrăgostiți Pia și Sandu, nici de cartierul lor Mătăsari. Regret și azi că nu am reușit să fiu în priză și să facem filmul. Credeam că va trăi veșnic și avem destul timp în fața noastră. Nu am avut. Am aflat aseară.
lucian pintilie

La mijlocul anilor 2000, un tovarăș a vrut să desființeze casa de filme pe care o conducea din 1990, din subordinea Ministerului Culturii. Aveam o emisiune cu poetul Dinescu care a adus vestea într-o seară. Am dedicat ediția acelei samavolnicii. Efectul a fost că respectivul ministru a renunțat. A doua zi după aceasta decizie un șofer mi-a sunat la poartă, „Din partea maestrului Pintilie” a zis și mi-a înmînat două tablouri ale unor pictori români cunoscuți – pentru mine și pentru Dinescu. Lucian Pintilie văzuse emisiunea. Nu ne rugase să-l ajutăm, o făcusem noi, spontan – indignați – în semn de solidaritate cu cel mai mare regizor român. Cele doua tablouri erau un dar de mulțumire din partea lui. Fără o vorbă, fără un telefon, fără o scrisorică, nimic. Boier!

Și acum cade vestea asta nenorocită. Lucian Pintilie nu mai este. S-a stins aseară pe un pat de spital. Suntem îndoliați toți și dacă vrem și dacă nu vrem. Pierdere cît se poate de grea. Se încheie o epocă.

STELIAN TĂNASE

Copyright DESKREPORT

Alătură-te discuției 1 opinie publicată până acum

Spune-ți opinia, fă-te auzit!