1.
Bolşevicii, odată impuşi la Bucuresti de tancurile cu stea roşie, nu s-au ocupat numai de demolarea vechilor statui – ale regilor, burgheziei, intelectualilor romani. Au ridicat altele în loc. În 1946, ne-au procopsit cu una în Piaţa Victoriei, “Monumentul soldatului sovietic” de Constantin Baraschi, un infanterist ducînd un steag, ridicat pe o coloană înaltă pentru a fi vizibilă de departe. Amintea oricui şi-ar fi pus întrebarea cine e stăpîn în Romania, chiar vizavi de sediul guvernului. Scopul a fost glorificarea forţelor de ocupatie. A fost inaugurată cu fast, paradă militara, discursuri, cu miniştrii, mareşalii şi consilierii sovietici de faţă. Pastorel a scirs atunci
„Soldat rus, soldat rus
Te-au ridicat atât de sus.
Ca să te vadă popoarele,
Sau că îţi put picioarele?”
A venit apoi rîndul statuii lui Stalin, şi ea un colos, 17 metri, inaugurata în 1951, la 1 mai, opera lui Dimitrie Demu. În 1960, aprilie, a fost inaugurată statuia lui Lenin, în faţa Casei Scînteii, opera lui Boris Caragea. Nici una nu a avut viaţă lungă. În 1961, decembrie, statuia lui Stalin a fost demolată din ordinul lui Dej, care se pliase pe voinţa lui Hruşciov. Lenin a rezistat 30 de ani fără o lună. În martie 1990, bucureştenii au demontat-o. (am participat şi eu ). Presa occidentală a tratat ştirea ca pe un eveniment cu mare încărcătură simbolică. Zace azi lîngă Palatul Mogoşoaia, mîzgălită de nişte îndrăzneţi cu vopsea roşie ceea ce ii da lui Lenin înfăţişarea unui clown. Monumentul soldatului sovietic a fost mai longeviv. A fost mutat în 1990 din locul lui, la primul rond, de pe Şoseaua Kiseleff, apoi a fost scos şi de aici. Se găseste azi în cartierul Aviaţiei, în faţa cimitirului soldaţilor sovietici, coborît de pe soclul lui pe care ne obişnuisem să îl vedem în Piaţa Victoriei.
2.
În 1949 Pauker, Luca&Dej, aia cu “bagă spaima în burghezi“ (şi chiar o faceau, puşcăriile erau pline), s-au gîndit să îi mulţumească “ celui mai mare om din istorie”, Iosif Visarionovici Stalin. Fără Armata Rosie, cei trei ar fi rămas la periferia societăţii. După ce au demolat statuile lui Carol l şi Ferdinand, a lui Ion şi Ionel Bratianu, a lui Take Ionescu şi Pake Protopopescu, au dat ordin să se ridice o statuie zeului lor, Stalin. Machetele au fost expuse la Palatul Republicii, fost “Regal”, şi vizionate de tovaraşii din Biroul Politic. Au participat la concurs nume grele ale artei oficiale: Ion Jalea, Constantin Baratschi, Boris Caragea, Milita Patrascu etc. Era o chestiune politică de maximă importanţă pentru Dej&compania. Probau, astfel, fidelitatea liderilor comunişti români faţă de Moscova.
Un artist sovietic care mai făcuse asemenea monumente hotărăşte cine îl va ridica la Bucureşti: un quasinecunoscut, Dimitrie Demu, (n.1920). Macheta a fost trimisă la Moscova, pentru a primi aprobarea “modelului”. Era cea mai mare statuie a lui Stalin ridicată vreodată. Stalin era sfrijit, foarte mic de statură, cu o mînă inertă, din cauza unei poliomelite din copilărie, cu obrazul ciupit de varsat. Statuia îl infăţisa arătos, cu umerii laţi, impunător. Inaugurarea a avut loc într-o zi de 1 mai, în prezenţa celor trei nelipsiţi: Pauker, Luca, Dej. Se ţin discursuri, fireşte. Apoi,statuia este turnată în bronz. Demu primeşte o uriaşă sumă de bani, un atelier, este decorat, invitat în URSS, ales în diverse organisme. Era doar autorul statuii lui Stalin! La 5 martie 1953 Stalin moare. Piaţa unde se găsea statuia este scena unor ceremonii funebre de anvergură. In 1956, februarie, Nikita Hrusciov, la al XX-lea Congres al PCUS, demască abuzurile lui Stalin, ceea ce s-a numit 
eufemistic, “cultul personalităţii”, şi lansează “destalinizarea” în blocul sovietic. Dimitrie Demu la Bucureşti din autorul oficial cel mai în vogă devine suspect, şi este tratat ca o relicvă a trecutului, partizan al lui Stalin într-o vreme cînd aşa ceva iţi aducea un stigmat. Nu mai primeşte comenzi, nici premii, veniturile sale scad, într-o lume unde totul depindea de stat.
În decembrie 1961, după un alt congres al PCUS, în care Stalin este iar “demascat” de Hrusciov, la Bucureşti se hotărăşte demolarea statuii, dupa o plenară de pomină, ţinută la sala Floreasca. Funcţiona aceleaşi sentiment de vasalitate faţă de Moscova. Între timp, Pauker şi Luca disparuseră de la vîrful partidului. Pauker murise, la 3 ianuarie 1960, de cancer, după ce căzuse în dizgraţie, arestată, eliberată, (1952-3). Luca a aflat de demolarea statuii în închisoarea Rm. Sărat unde va muri de sifilis, în 1963. Dej rămâsese la cîrmă şi lupta să supravieţuiască politic. Statuia a disparut într-o noapte, demontată de cîteva zeci de muncitori, patru tancuri şi două buldozere. Un detaliu suprarealist: demolarea s-a făcut cu asistenţa autorului, chemat în acea noapte la faţa locului. Cîţiva ani mai tîrzu, Dimitrie Demu a emigrat în America de Sud unde avea rude. În 1977 a publicat în Franta, la o mică editură, un roman: “Surîsul lui Stalin”, în care işi povesteşte (nu totdeauna sincer) experienţa legată de statuia Stalin. Ar trebui tradusă.
STELIAN TANASE
CITITI ȘI ȘERUIȚI
Copyright www.stelian-tanas.ro
FOTO www.gidromania. com