INTERNATUL MEU CEL DE TOATE ZILELE

By 1 februarie 2018Graffiti

IMG_3894Un corespondent îmi scrie că a fost elev la Școala generală nr. 64 prin care am trecut si eu, vizavi de Gara de est, în Obor. Mi-a răscolit amintiri din copilărie pe care în mod reflex le țin ascunse într-un sertar al memoriei. Am ajuns elev acolo ca intern după divorțul părinților mei. Nu aveau timp (erau „oameni ai muncii” amîndoi, cum se zicea) să se ocupe de cei doi copii. Era prima dată cînd plecam de acasă, aveam 11 ani, cînd mă înstrăinam de cartierul unde locuiam pe atunci, Bariera Vergului. A fost un mare șoc pentru mine.

Îmi aduc si azi aminte prima zi petrecută în Internat. Era prima dată cind nu dormeam alături de părinți, sub acoperișul știut din str Stejarului 42. M-am găsit într-un dormitor cu vreo 30 -40 de paturi din fier cu pături jilave, de cazarmă și 30-40 de copii, elevi interni în jur. Cred că în acea noapte am devenit adult brusc deși aveam doar 11 ani. Tot ce simt, gîndesc și sunt sunt azi este dobindit în acea noapte de nesomn. Uneori intunericul și liniștea erau sfîșiate de țipătul locomotivelor…Imi amintesc.

Era un Internat săptămînal. Vinerea după-amiaza după ce terminam programul sau sîmbăta dimineață ( dar trebuia să anunțăm ca să fim scoși din porție la cantina) mergeam acasă. Mergeam pe jos vreo trei stații pînă la „Cinema 23 august”- fost Florida, apoi Aurora – și luam tramvaiul din fața liceului Iulia Hasdeu, așa cred că îi zicea. Era prima stație dupa stația Obor/Vaselor. Eram născut in cartier, in spatele Halei, la maternitatea din strada IMG_9325Avrig și locuisem pe strada Popa Lazăr lingă fabrica de avioane SET (devenită Mecanica fină după război după ce rușii demontaseră toate utilajele și le duseseră la ei). De la Internat o luam spre Bariera Vergului (mai exact la stația Caporal Ruică, prima dupa Bariera Vergului ( Piata Muncii botezată in anii 50) și înainte de Dristor ). O luam pe jos pentru că nu aveam niciodata bani de bilet de tramvai. Imi trebuia tramvaiul 26 sau 27. Costa 25 de bani clasa a doua, și 30 de bani clasa întîi. Unii mergeau pe blat, fără să plătească, reușind să nu fie observat de taxator. Exista un taxator la capătul fiecărui vagon, lîngă ușă și treabuia să treci prin fața lui. Să dai mărunțișul, el îți rupea bilet dintr-un carnețel. Dacă te vedea că nu făceai operația asta te striga – Poftiți la bilet! sau ți se adresa intr-o formulă mai dură, în fcț de situatie. Totul consta să te sui într-un tramvai aglomerat și să calătorești pe scara vagonului. Spaima tuturor erau controlorii. Era mulți și picau peste tine cînd îți era lumea mai dragă. Biletele la control! Umblau în haite, cite 3-4. Se suiau pe ambele usi, si gata, te inhățau. Amendă! Nu mai de rușieana suferita. Mi-era frica să merg pe scara, impins de adulți mult mai puternici. Dar și să merg în vagon, pe blat, chiar dacă eram un copil și puteam invoca inocența, virsta fragedă,etc. Eram prea bine crescut, premiant, studiasem pina atunci cca 5-6 ani de pian. Veneam dintr-o altă lume. Picasem, după IMG_9331divorțul părinților mei, într-o periferie, cu alte moravuri. Nici nu eram prea curajos. Eram preocupat să fiu corect, să nu încalc regulile, cum mi se spusese. 7 ani de acasă pe atunci funcționau. Mi-era frică de uniforme, de autoritate, de adulți solemni. Vatmanii, taxatorii în 1964-5 -6 purtau uniforme ITB. .

Eram extraordinar de singur. Stăteam de luni pină vineri fără părinți. O experiență dură pentru un copil. Eram pur si simplu de capul meu printre străini. Cred că atunci am devenit – nu aș spune melancolic, cu melancolia te naști – dar eu cu mine, cu gîndurile mele, cu trăirile mele – distincte de ce se petrece în jur.

Lunea trebuia să ajung inapoi la poarta Internatului la ora 8,00, ceea ce insemna că trebuia să mă scol cu noaptea in cap. Săream micul dejun de la cantină. Se presupunea că mîncasem acasă sau ca aveam provizii cu noi. „Intram în porție” – cum se zicea – de la masa de prînz încolo. Cantina era la demisol, placată cu niște plăci de faianță albă, care îi dădea un aspect de spital. Prin ferestrele plasate la nivelul bordurii ieșeu aburii a diverse sosuri, fierturi, prăjeli. Veneam zilnic acolo să aflăm ce se găteste. Puneam pariu, să ghicim dupa miros. S-a spus mai tîrziu despre scrisul meu că descriu amănunțit mirosuri etc. De la Internat vine. Trăiam într-0 stare continuă de foame. Atunci am invățat că suntem dependenți de stomac. Nu răbdasem de foame pînă atunci, era o stare total nouă. La 13,00 ni se servea prinzul, la 19,00 (daca imi amintesc bine) cina. Eram incolonați in curtea școlii și un profesor de servici dădea comanda – cite o clasă pe șiruri pășeam ca la armata spre sala de mase. Era un procedeu cazon menit să ne disciplineze dar și ceva practic. Evita imbulzeala. Pericolul era mai ales că scara era ingustă. Se puteau întimpla accidente dacă ne inghesuiam să ajungem repede la mese, cum eram lihniți, atrași irezistibil de mirosul de mîncare. Intr-un hol de la demisol, un pedagog ne oprea si ne băga la Spălător, un șir de ghiuvete, să ne spălăm pe miini.

IMG_9353Abia apoi ni se permitea – după ce ni controlau palmele în cadul usii – să pătrundem în sala de mese. O făceam în liniște. Nu aveam voie să vorbim tare, să făcem gălăgie. Dacă o făceai, riscul era să fii dat inapoi, trimis în curte și intrai ultimul la masă. O caznă f mare pentru un copil infometat. Nu aveam voie sa vorbim in timpul mesei – obicei care azi mi se pare bizar. Existau 2-3 profesoris și pdagogi care se plimbau printre mese și păstrau liniștea. Aveau și ei masa lor intr-un colț al cantinei. Niciodată nu mă săturam, nu pentru că eram nesătul, lacom, ci pentru că mîncarea din farfurie era prea puțina. Se serveau trei feluri, ciorbă/supă, felul doi – mincare gătita din mazăre, conopidă, varză, cartofi, fasole. Toți copiii eram convinși că cei de la cantină furau din mîncarea noastră. Și azi cred asta. Au fost proteste, conflicte, rezolvate prin măsuri disciplinare împotriva îndrăzneților. In acei ani am învățat un cuvînt magic „supliment”! Dacă rămînea mîncare în cazan, venea cineva cu un lighean și un polonic și intreba trecind printre mese – Cine vrea supliment!? Ridicai două degete,sau strigai – Eu, eu eu ! și ți se dădea. Aveai drept drept la un conținutul unui singur polonic. Ca sa ramina la toti! Povestea cu suplimentul se întîmpla rar dar se întîmpla. O altă soluție să mă satur era să mă ofer să spăl vasele și să fac curat pe mese după ce se încheia masa. Atunci căpătam în plus ceva mîncare.

În fiecare zi de luni intram intr-o clasă unde ne întîmpina un pedagog, (dl.Lupescu, mai trăiește ). Era o atmosferă cazonă, cu disciplină strictă, pe model sovietic, cu prea multe reguli. Totul era cuntificat, hotărît dinainte. Programul zilei era fixat în amănunt. Se preciza de ex. cum saluți dacă întilneai prin curte sau pe culoar un profesor. Programul zilei era strict. Nu puteai părăsi școala, era interzis să treci dincolo de gard fără cu bilet de voie. (VA URMA )

STELIAN TANASE

CITESTE SI DA MAI DEPARTE

Alătură-te discuției 1 opinie publicată până acum

  • Rodica Cretu spune:

    Si iata ca mi-am terminat lectura si spre sfarsit, Plutarque poveteste cum Alexandru a refuzat un caus de apa pentru ca nu ar fi fost destula pentru toti ostasii lui, lucru apreciat si rasplatit prin curaj si fidelitate. Si mi-am amintit de ziua torida de vara, cand vizitam niste ruine romane. Ghidul s-a oferit sa cumpere apa, eu am cerut doua sticle. À ramas mirat cand i-am oferit una. Pe vremea aceia nu citisem viata lui Machedon. Probabil concluzia mea ar fi ca nu trebuie sa fi citit toate cartile de pe lumea asta ca sa fim oameni si sa stim sa ne purtam ca niste oamenii.

Spune-ți opinia, fă-te auzit!