JUPÎNUL

El e Jupînul. I se mai spune și nașul sau comandante. Stăpîne, patroane, șefu, împărate. Pe la el trec toți banii și interesele. La ușa lui se aduce darul la Anul nou, de onomastică, de toți sfinții la rînd, la nunțile și botezurile care traversează periodic famiglia. Are o armată de fini si obligați, argați, iobagi, servi. Toți stau cu mîna întinsă la el. În fața lui se fac plecăciuni, se aduce prinosul, se pupă mîna. La el e oala cu smîntînă unde toți pisoii pun botul. E mai marele clanului, liderul partidului sau al județului, conduce afacerea. Rotește banii, împarte procente, distribuie locuri de parlamentar, are joburi pe care le scoate la mezat, te lasă să trăiești dacă vrea el. Te dijmuiește, de el depinde binele tău, el e centrul universului. Clanul e o mafie – legături de sînge, violență, legea celui mai tare. Marlon Brando în Nașul lui Coppola a întruchipat perfect personajul. Dacă nu ești conectat cu el, dacă nu ai relații bune cu jupînul, dacă nu-ți răspunde la telefon, nene, ește un nimeni. Dispari de pe firmament, nici la robinetul la care stai înfipt nu mai ai acces. Totul depinde de jupîn în această pasionantă lume a tranziției românești.

Nașul are ceva impozant, îl ajută și talia, vorbește de sus la propriu și la figurat. Într-o incăpere îl recunoști ușor că el e jupînul. De exemplu – lumea rîde la bancurile lui înainte să spună poanta. E curtat de dame și de soții lor. E servit preferential. E tratat de zeu și zicerile lui trec ca din partea zeilor. E vocea destinului tău umil, de ratat. Nașul ispiră teamă. E marcant, are un ascendent asupra supușilor. Are portofelul burdușit cu parale, putere, influență, el face toate jocurile.

Lumea românească este în esență o lume de clanuri. O lume premodernă. Nașul este stăpînul acestei lumi. De fapt nu avem multe clanuri veritabile, nici foarte mulți nași adevărați. Doar subnașii, aghiotanții, paznicii gineceului, mardeiașii, taxidarii care forfotesc prin preajmă sunt numeroși. Dar ei nu trebuie confundați cu nașii, cu jupînii acestei Românii. Îți trebuie parale multe, influență, contacte ca să fii jupîn. Sunt cîțiva în toată țara pe care îi știe toată suflarea. Povestea începe modest cu o gașcă, devine o famiglie și se termină cu o caracatiță, un clan. Poate să își zică partid, bancă, administrație, dar e tot aia, cu sau fără uniformă – un clan. Stat în stat.

Tu ești un oarecare, un pricăjit care depinzi de toanele și favorurile lui, cu copiii și nevesta ta. Și tu și alții care faceți parte din ceata lui, haita, la o adică se năpustește să sfîșie rivalii. Să zicem că patronul este atacat, ei bine toți din famiglie – fini, argați, curteni- au misiunea să îl apere, îi sunt datori, vasali. Trebuie să sară la beregata îndrăznețului, să îl discrediteze, să îl scoată din circuit. Să-i lovească mașina, să fie băgat în faliment, să-i aranjeze o demitere ori un scandal în presă pe surse. Dacă ți l-a atacat careva pe naș, înseamnă ca acela este o gînganie, un nemernic, imbecil, un ticălos. Trebuie nimicit. E bun de DNA, de Poliție, de DIICOT, ridicat cu mascații. Căderea unui clan ia dimensiunile unei tragedii shakespeeane. Sunt mulți cei implicați, averi, cariere familii. Tocmai asistăm la prăbușirea clanului Băsescu și iată ce se întîmplă – ce vaiete, ce huruit! Ce psihodramă! Ce răsturnari de ierarhii și situații ! Cîte interese răscolite!

Așa se reglează treburile în jungla lumii românești de tranziție. Nimeni nu e înger și dacă răfuiala are loc între demoni, totul e permis. Trădarea, denunțul, cuțitul înfipt pe la spate, se folosesc fără zăbavă. Dar și atacul frontal, drept la scăfîrlie, cătușele. Nu există decît o regulă – că nu există reguli. Esențial este să supraviețuiești, să mai trăiești o zi, să mai încasezi o leafă, să primești o pomană, un favor, ceva, cît de puțin. În vremea asta ca un stăpîn ce e, domnește peste oamenii lui ca un feudal peste acareturi, iobagi și animale. Ferea, trece nașul! El e stăpînul lumii.

STELIAN TĂNASE