MAHALAUA COPILĂRIEI

By 7 septembrie 2012Lifestyle

1.

Bariera Vergului, pînă la capătul liniei de tramvai 23 -24 unde e acum o gură de metro, era capătul oraşului. Cartierul a apărut în prelungirea uzinelor Malaxa, adesea pe terenuri cumpărate de patron şi date lucrătorilor şi funcţionarilor să îşi ridice case în apropiere. Aici, odată, era cîmp şi grădini de zarzavat. Drumul duce la Plătăreşti şi Olteniţa. Ţăranii – orăşenii de margine, mahalagii, grădinarii bulgari, ieşeau la Bariera Vergului cu legume, fructe lapte şi brînză. I-am mai apucat pe unii dintre ei – umblau pe străzi şi îşi strigau marfa. Aveau de clienţi gospodari şi negustori. Băteau la poartă, sau urcau scara unui bloc şi te serveau cu brînza de vaci, nişte bucăţi rotunde de mărimea unui pumn scoase din tifon. Mai aduceau lapte de vacă proaspat în nişte bidoane, lapte prins, smîntînă în niste borcane de iaurt legate la gură etc.Veneau cu şareta, trasă de un cal, in spata aveau marfa acoperită cu o pătură.

Era un refugiu între liniile de tramvai şi pe el o baracă neagră unde se vindea gaz de lampă şi alte produse petroliere casnice. Peste drum erau înghesuite mici prăvălii. Una era preferata mea, unde mă aducea mama, (cînd venea în plimbare cu alta femeie care avea o fetiţă). Aici se servea în picioare la nişte mese rotunde prea inalte pentru mine, fixate într-un picior. Era un spaţiu înghesuit unde se serveau orez şi griş cu lapte şi scorţişoară, iaurt rece cu covrigi calzi. Îmi plăcea la nebunie. Toată această aripă a pieţei era zgomotoasă şi animată. Chiar în colt, spre cinema Vergu, era o alimentară mare, cu cafea în saci – mirosea tare. Se vindeau măsline din butoaie, marmelă din lăzi, zahar tos în saci înalţi cît mine deschişi la gură, din care vînzatorul lua zahărul cu o lopăţică din tablă. Se mai vindea ulei din butoaie mari, metalice. Se vărsa în sticle cu pîlnia. Trebuia să vii cu sticla ta, de acasă.

Acest trotuar cu cinema, prăvălii, cîrciumi, era centrul nervos al Barierei Vergului. Era o agenţie loto. Îmi amintesc nişte năsturaşi din lemn, înegriţi, tociţi de atîtea degete care îi frecaseră, cu un număr încrustat, pe care trebuia să îi scot dintr-o pungă, cum îmi cerea bunicul. El juca mereu sperînd să se îmbogăţească. În casă eventualitatea unui cîştig, variantele posibile, se discutau frecvent şi cu pasiune. Era şi librărie mare pe colţ, o sifonarie. În mijlocul pietei, ocolită de şinele de tramvai, se găsea o statuie (vopsită urît în verde), plantată în mijlocul unui bazin rotund cu fîntîna arteziana care uneori azvîrlea apa, spre bucuria noastră (am descris-o în cap. 2 din “Luxul melancoliei”, roman, ed.Humanitas, 2007 ). Era un nud de femeie, o nimfă, aş zice azi. Cînd era cald, copii se bălăceau în bazin. Vizavi de biserică începea Calea Călăraşi, unde întorcea autobuzul 34 care traversa oraşul pe direcţia S-E/N-V, pînă la Chibrit.

2.

Pe mîna stînga, cînd veneai din oraş cu tramvaiul 26, se afla într-o clădire din anii 20, „Cinema Vergu“ (Atheneu Vergu, citeai în zid). În acei ani avea firma “Munca” (azi e o sală de bingo). La intrare erau vitrine cu poze şi afişe. Filmul se schimbă lunea. Mă ridicasem în vîrsta, eram clasa a 4-a, 5-a, curios să văd ce titlu s-a adus. Era obligatoriu să mă duc să văd ce a film venit. Învăţam la un Internat cu program săptămînal şi ajungeam numai în weekend, la film. Prin anii 60 am asistat la schimbarea filmelor sovietice cu altele, italieneşti şi americane. Aveam 10-12 ani cînd s-a produs schimbarea şi eram încîntat să văd filme mai bune. Cinefilul din mine se trezea. Bardot mi se părea mai apetisantă decît Samoilova. Sau Delon din „Rocco şi fraţii săi“ şi „Ghepardul“, ori Yull Brinner din „Cei 7 magnifici“ – decît Serghei Bondarciuk din „Soarta unui om“ sau Batalov, în „Zboară cocorii“.

Treceam de vîrsta filmelor cu partizani care montau bombe împotriva trenurilor nemţeşti. Voiam să văd femei frumoase şi maşini care fug tare pe şosele. Dacă mai apărea un schimb de focuri şi un sărut, era perfect. Filmele Mosfilm ofereau pudice şi bigote poveşti de dragoste sau bătălii duse de eroic de Armata roşie (pe care nimeni nu o iubea în cartier). La scena sărutului, să zicem Mastroiani cu Sofia Loren, obligatoriu se tropăia şi se saluta împreunarea buzelor cu gesturi obscene şi fluierături groaznice. Nu participam la aceste momente de delir popular. Eram pudic. La filmele cu cerere mare (Spartacus, de exemplu) apărau pe lîngă cozile la bilete bişniţari cu figuri interlope. Ofereau la suprapreţ ce rîvneai tu cel mai tare, un loc/două. Scoteau din buzunarul nădragilor teancuri de bilete, chiar în vecinătatea unui miliţian care se făcea că nu vede. Odată eram cu un amic şi un miliţian din asta ne-a oprit în hol, ne-a băgat într-un birou să ne ia la întrebări. De ce? Prietenul meu purta blugi. Eu nu, erau scumpi ai dracului. Nu am avut toată copilăria. Miliţianul voia pur şi simplu să ştie de unde îi avea…

Eram atît de mare amator de filme încît visam să locuiesc în blocul unde se afla Cinema Vergu, undeva la et.1 sau 2. Şi-mi imaginam că fereastra se deschide în sala şi că vedeam filmele gratis… Procurarea banilor pentru film era mereu o mare, mare, problema. În cel mai rau caz mă vedeam angajat controlor de biletele. Puteai, după ce intra lumea în sală, să te aşezi într-un scaun şi să vezi filmul. Se întîmpla uneori să se dea “în continuare”. Adică nu se golea sala după terminarea proiecţiei. Intrai în sala în orice moment, nu neapărat la început, şi ieşeai cînd voiai. Am făcut de cîteva ori experienţa să intru la matineu, şi să ies seara…(de ex. la ”Ocolul pămîntului în 80 de zile”, cu David Niven, Shirley McLaine, Patachou, Fernandel etc., sau “Trapez” cu Tony Curtis, Burt Lancaster, diva era Lollobrigida)…

3,

În copilăria mea, în parcul “23 August” era un lac pe care puteai să te plimbi cu barca; făcea 15 lei ora plus buletinul de identitate, ca garanţie lăsat la debarcader. Pînă la 14 ani, cînd ţi se elibera un buletin, nu puteai să te plimbi cu barca pe contul tău. Toţi băieţii se imaginau, romantici, în barcă, sub sălcii, făcînd declaraţii de amor primei iubite. În vecinătate era un turn de paraşutism, unde mergeam uneori să văd sportivi coborînd prinşi cu nişte cabluri din vîrf, cam 100 m înălţime. Noi, puştii, făceam pariu dacă am avea curaj să sărim de acolo. Lumea venea ca la picnic. Se aşeza pe iarbă pe o pătură cărată în sacoşă, scotea mîncarea din coşuri, desfăcea berea. Noi pîndeam capacele de la sticlă şi le ascundeam în buzunare. Berea stătea pe iarba, neapărat pe nişte blocuri de ghiaţă cumpărate din apropiere. Cam 15 lei blocul, cred. Berea o aduceai de acasă, sau o cumpărai din parc, unde erau nişte chioşcuri. Se petrecea cîteva ceasuri bune privind paraşutiştii…

Mai era şi un teatru de vară, unde nimeni nu plătea bilet, pentru că se intra prin spărturile din gard. Mergea şi metoda boierească, de a da 5 lei paznicului. În week-end veneau diverse spectacole, cîntăreţi, estrade. Li se zicea “şuse”. Un comic, doi, trei-patru cîntăreţi de muzică uşoară, 2-3 de populară şi spectacolul era gata. Foarte bun pentru o lume simplă, fară mari pretenţii. Mahalaua se înfiinţa cu căţel şi purcel pe băncuţele din lemn, fără spătar. Dacă spectacolul se prelungea cu bisuri, te cam durea spatele. Se venea cu tot familionul. Străzile din jur se umpleau de lume, îngrămădeala începea de la Bariera Vergului, din staţia de tramvai. Uneori, apăreau miliţienii călare, şi eram foarte impresionat.

Dar asta se întîmpla mai ales cînd se jucau cuplaje pe stadioul “23 August”. Adică două meciuri, între Steaua, Dinamo, Rapid, Progresul. Pe la 14-16 ani veneam destul de des în parc, singur, mai ales, cu o carte sub braţ. Mă întindeam pe iarbă. Aşa am citit “Enigma Otiliei”şi “Patul lui Procust”. Cînd era ziua mamei mele de aici tăiam trandafiri, atent să nu fiu prins de paznici. De cumpărat, nici vorbă, costau o avere la florăresele din Bariera Vergului. În adolescenţă, îndrăgostit fiind, pe aici mă plimbam cu o fată, niciodată după căderea întunericului cînd parcul se umplea de figuri suspecte. Seara preferam o esplanadă ”la Gloria” luminată şi aglomerată. Era o cofetărie unde se găsea Pepsi şi Cico. Puteam conversa în voie. Nu vorbeam despre ce vedeam la TV, cum se întîmplă azi. Subiectele veneau din ce citeam. Atunci nu ne dădeam seama că eram cam rupţi de realitate. Ne pasionau personaje din Dostoievski şi Balzac… dar şi Pirgu, din Craii şi Adela lui Ibrăileanu.

Azi, teatrul de vară este o ruină, bălăriile sunt la ele acasă. Teatrul a fost inaugurat în august 1953, cu ocazia festivalului tineretului. Are arhitectură sovietică, coloane la intrare şi o scenă largă. Avea coloane şi în spatele scenei unde era un fel de terasă cu vedere spre aleea principală a parcului şi la lac. Era o construcţie ieftină, făcută în grabă, care se voia pompoasă. În faţa teatrului, un scuar cu un bazin în care pluteau peşti exotici. Un moft! Ce le trebuiau mahalagiilor peştii roşii, galbeni, negri, aduşi din China! Or fi fost vreun dar de la Mao. În liceu veneam aici să ne vedem în gaşcă, să întîlnim fete, să vorbim de muzică şi filme. Într-o vară, cred în 69, a poposit un grup “beat”, “The Federals” cu Tony Bolton. Fireşte, imitat apoi de ghitariştii şi vocaliştii din cartier. Cînd a murit Jimi Hendrix aici s-a dat un spectacolul dedicat ad-hoc lui Hendrix (Roşu şi Negru cu Mitică Tudan). A început o ploaie torenţială. Dupa 5 piese, spectatorii au urcat să se adăpostească laolaltă cu muzicanţii pe scenă. Am aşteptat împreună să stea ploaia. Concertul nu s-a mai reluat.

PS Astept amintirile dvs pentru a le posta aici. Cu drag.

 

Alătură-te discuției 3 opinii publicate

  • Corneliu spune:

    Comentariu (*)Frumoase amintiri.
    Eu pot spune, ca sa-l amintesc pe marele Eminescu, doar atat:

    „Astazi chiar de m-as întoarce
    A-ntelege n-o mai pot…
    Unde esti, copilarie,
    Cu padurea ta cu tot?”

    (

  • dan spune:

    Comentariu (*)pacat ca era multa tiganie…am copilarit in vatra luminoasa…inca mai stau acolo

  • merilu spune:

    Comentariu (*)Frumos. Oamenii traiau frumos, fara pretentii, duceau o viata linistita, erau fericiti. Nu-mi amintesc ca cineva sa se fi vaitat de ceva lipsuri. Oamenii erau oameni, se bucurau de ce aveau. Acum totul este o nebunie! Am trait si eu acele vremuri. Si eu imi amintesc cu nostalgie de Bucurestiul meu de altadata si regret ca totul s-a dus. Locuiam pe Banu Manta langa primaria sectorului 1 si vizionam toate filmele care rulau la toate cinematografele din zona (Grivita, Dacia, Feroviar, Buzesti si Bucegi pe bulevardul 1 mai (cum se numea atunci). Cateodata mergeam si la cinema Excelsior care se afla la Chibrit. Era cam departe de casa, de aceea mergeam rar. La cinema Dacia filmele rulau „in continuare”. Acolo am vazut de 3 ori „Unora le place jazzul”. Superbi ani! Desi uleiul se vindea din butoaie, marmelada din cutii de lemn, branza si maslinele din butoaie nu ne-am imbolnavit, nu am facut nici o toxiinfectie alimentara. In anii 60, branza si maslinele erau mancarea saracului, era o mancare obisnuita care sa gasea pe masa oricui, oricand. Se cumpara branza cu calupul, nu cu pachetelul de 200 g. Parizerul era atat de bun incat puteai sa faci snitele. Acum este cea mai proasta mancare. Din pacate nici macar celebra branza cu rosii nu mai poti manca pentru ca branza nu mai este facuta din lapte si rosiile nu mai sunt rosii, ci imitatii, parca ar fi din carton. Imi vreau inapoi Bucurestiul meu de altadata!

Spune-ți opinia, fă-te auzit!