NOSTALGICI DUPĂ ANII 80 !?

Era o zarvă și o agitație mare după Sf Nicolae în tot orașul. Cine avea o Dacia sau Oltcit făcea curse (dacă firește avea benzină) între diferite cartiere unde se zvonise că s-a adus ceva – urechi de porc, pui congelați. etc. Exista o piață paralelă, subterană, înfloritoare. Oameni probau o mare ingeniozitate. Mai avantajați erau cei cu rude la țară, de unde puteau aduce ce lipsea la oraș. Dar cu băgare de seamă pentru că tăierile de porc erau interzise și se pedepseau cu închisoarea. Miliția patrula prin sate, pe șosele. Dacă te prindea îți confisca porcul, de regulă plutonierul ducea carnea tovarașului comandant de la care avea ordin să facă rost de carne așa cum îi ceruse nevasta. Mai ieftin scăpai atunci cînd milițianul nu era deja aprovizionat și era dispus să împartă cu tine, șofer prins cu obiectul delict în portbagaj.

Era o mare diferență între modul de aprovizionare al oamenilor obișnuiți și tovărași, ștabii de la județ, secretarii de partid, etc. Poporul muncitor se afla la putere pentru că oficial trăiam într-un regim de “dictatura proletariatului”. Reprezentanții acestei nefericite clase muncitoare găseau tot ce trebuie în rețelele de magazine ale Gospodăriei de partid. Copane, pachete de carne de porc, banane, portocale, cafea, ness, brînza, mezeluri, băuturi.

Îmi amintesc cozile infernale la portocale și banane sau la ness. Camionul descărca marfa direct pe trotuar în fața magazinului. Nu o băga înăuntru pentru ca lumea nu ar fi încăput și exista riscul să se spargă vitrinele. Apărea o vînzătoare cu un cîntar, se înființa și un milițian, plus agenții in civil. Cozile reprezentau un pericol de explozie socială. Totul se vindea chiar acolo. Erau niște lădițe din lemn subțire, iar portocalele erau învelite în hîrtie de șervețel. Trecătorul își întrerupea alte ocupații cînd se ducea vestea că s-a adus portocale. De prin vecini, din stații de de tramvai, etc. lumea se repezea să își ocupe loc la rînd. Dacă aveai noroc să nu fii al o mie-lea cumpărător, după cîteva ceasuri, duceai acasă ceva fff rar, unul din aceste produse – ness, cafea, portocale, banane – care se aducea o dată pe anla București. Nu cred că în anii 80 am mîncat babane sau portocale, pentru că nu m-am așezat la coadă niciodată. Mi se părea umilitor și o pierdere mare de vreme. Puteam să trăiesc și fără…

Aveai voie să cumperi numai o cantitate limitată. Să zicem un chilogram de brînză sau trei banane sau o cutie de ness. Odată am văzut o bătaie zdravănă între niște gospodine la piața Kogălniceanu. Oricum, lumea dacă apuca ceva părea fericită să ducă acasă.Era o captură ca un mare trofeu. Cu cît mai mare coada, cu atît mai mare mîndria.

La București multă lumea se stringea în noaptea de revelion la Pavilionul Expoziției Nationale (Romexpo). Se făceau liste în intreprinderi prin UTC și sindicat. Asta te scăpa de servitutea /isteria cumpărăturilor. Nu mai erai silit să umbli de bezmetic prin oraș să te aprovizionezi. Adică să stai o zi la coadă să îți umpli sifoanele sau să iei pîine. Dacă aveai o familie mai mare unul aducea murăturile, altul salata de boeuf, altul friptura. etc. Se puneau firește la bătaie relațiile, cumetriile, obligațiile, pentru că noaptea de Anul nou să treacă bine. Un văr la Aprozar, un ginere la Alimentara, un vecin la un depozit de vinuri – valorau aur.

Era în povestea asta incapacitatea regimului de a asigura o aprovizionare normală, (azi se cam vede ce înseamnă) dar și o încercare vădită de umilire. Cineva/ceva deținea aceste mărfuri și ca să le obții trebuia să faci mari eforturi, să te ploconești, să pierzi vremea . “Tovarașa Ceaușescu” era chiar de părere că ne dădea să mîncăm ca la chiori ! Și primii secretari de județ, siliți totuși să scoată totuși ceva pe piață măcar în decembrie, gîndeau la fel. Era o gîndire de castă, ciocoiască, sau cum zicea un amic “de scroafă cocoțată în copac”. Niște desculti ajunși mari ștabi, cărora le puțea la nas lumea obișnuită care nu se livrase partidului ca să se bucure de privilegii. Pe scurt, porc de Crăciun, portocale pe masa de Anul nou, ness. etc. Așa își plătea PCR cadrele – cu aceste mici favoruri. Asta părea să le dea dreptul să îi disprețuiască pe acei nefericiți, milioane, siliți să alerge de colo-colo cu plasele la ei, gata să stea la rînd dacă “se baga ceva la magazin”. Era afișarea unei superitorități care trăda și altceva. Tovarășii aveau magazine speciale, nu aveau o probleme să își procure ce le trebuia pentru sărbători. Asta marca cu o linie roșie diferența dintre oamenii regimului, privilegiații, și ceilalți.

Mai exista o categorie intermediară – speculanții, descurcăreți, învîrtiții, cei cu relatii, piloșii. Era un fel de piață liberă improvizată. Unii ofereau contraservicii – pasau țigări, casete video, blugi, băuturi, etc. Cafeaua de ex era mai rară ca aurul în anii 80. Dar ce se găsea in magazine nu era cafea adevărată, era un surogat – îi zicea nechezol în derîdere, pentru că după ce o beai nechezai. Doctorii ofereau consultații pentru țigări, whisky, carne etc. Leul nu aveau nicio valoare pentru că nu aveai ce cumpăra cu el. La fel și profesorii, dădeau meditații elevilor cu plata în natură, făceau troc. La asta ajunsese economia românească după decenii de regim comunist. Vorba unui profesor “Ăstora (comuniștilor) le-a trebuit 40 de ani să risipească ce a adunat burghezia în 20 de ani.” Era o economie de penurie, în care consumatorii erau comparați de nomenklaturiști cu o invazie de lăcuste hămesite. Poate că devenisem niște lăcuste, mai știi !

STELIAN TĂNASE

copyright www.stelian-tanase.ro