paris 19401.

25 august este data eliberării Parisului după 4 ani de ocupație germană. Cu două zile mai devreme, la Bucuresti, regele Mihai ordonase arestarea lui Antonescu și trecuse cu Armata romană de partea Aliaților. La marginea Bucureștiului, în data de 25 august se duceau ultimele lupte impotriva armatei germane. Din 26 orașul era complet curățat de ocupant. Am putea spune că Parisul și Bucureștiul au regasit libertatea în același timp. Pentru București bucuria a fost scurtă. La 30 august coloane de blindate sovietice au intrat in oraș pe la barierele Colentina și Pantelimon. Se vor retrage abia în 1958. Eliberarea Parisului a fost una adevarată. Armatele aliate s-au retras repede, lăsîndu-i pe parizieni să își vadă de viața lor cum cred de cuviință. O pagină de istorie este rezistența pe care au dus-o sub afisul rosu arma crimei filmocupația germană la Paris o mică parte a populației. Printre cei mai organizați și curajoși s-au aflat și neașteptat de mulți români. Iată mai jos o evocare a prezenței lor eroice, azi cam uitata atît la Paris, dar mai ales la București.

2.

Văd la Paris, “L’Armee du Crime”, (2008 regia Robert Guedeguian) într-o sală de cinema din Cartierul latin. Ştiam cîte ceva despre eroii filmului. Scrisesem “Clienţii lu’Tanti Varvara” (Humanitas, 2007) şi eram familiarizat cu universul clandestinităţii comuniste. Multe nume care apar în film îmi sunt cunoscute. Citisem în arhivele romaneşti dosarele de Siguranţă ale unora dintre romanii care au luptat în Macquis : Cristina Boico, Franscisc Josif Bocsor, Josif Clisci, Nicolae Cristea, Boris Holban, Olga Bancic, Gheorghe Vasilichi etc. Filmul povesteşte lupta la Paris împotriva maşinăriei de război germane a unui grup format din tineri armeni, evrei, polonezi, unguri. Destui dintre ei erau romani, unii deja pomeniti. Nu sunt singuriparis 12i. Erau şi alţii: Andre Kirchen şi fii săi, Andre şi Bernardt, Boria Lerner şi soţia sa, Dragos Sas etc. Filmul subliniază de o manieră romantică eroismul acestor tineri care pun bombe, ucid ofiţeri germani, comit atentate. Pier în final pentru salavarea Franţa. Numele conaţionalilor noştri (indiferent de identitatea lor etnică) în această istorie, este un capitol “al prezentelor româneşti în occident” azi total ignorat. Subiectul pare vetust la Bucureşti. Destule prejudecăţi legate mai ales de filiaţia lor comunistă îi ţine departe. Apoi, m-au atras lucruri care ţin de istoria secretă a Rezistenţei (filmul trece prea uşor peste ele). Cine a trădat, de exemplu. După ce am văzut filmul m-am întrebat cam naiv : De ce să lupţi pentru libertatea unei ţări străine ? Mai ales cînd cei mai mulţi dintre ‘autohtoni’ preferă să se adapteze Ocupaţiei ? Unii colaborînd activ, alţii complici prin supunere. Iată o întrebare dificilă şi astăzi.

Memoria acestei povesti este abundentă. Nu la Bucureşti, fireşte, la Paris. Paul Eluard și Louis Aragon le-au dedicat poeme. Leo Ferre a scris un cîntec în amintirea lor. S-au făcut filme artistice ( primul în 1976, “L’Affiche rouge”, regia Frank Cassenti) şi documentare. Li s-au dedicat emisiuni de televiziune. Membrii grupului sunt onoraţi ca eroi ai Frantei. Au dat numele unor străzi, au plăci comemorative. Apar despre ei cărţi de istorie şi de amintiri, studii academice. În România – doar ignorarea subiectului ieri ca şi azi. Tăcerea s-a aşternut peste ei şi faptele lor. Ar fi de ştiut de ce…Voi reveni cu această poveste extrem de interesantă

2..

Primul film dedicat “grupului Manuchian” a fost realizat la mijlocul anilor 70 şi a stîrnit nenumărate controverse. Cauza – a deschis răni necicatrizate. Au reapărut din uitare foşti membri ai Rezistenţei, rudele victimelor, jurnalişti, istorici, martori din timpul regimului de la Vichy, memorialişti ai Ocupaafisul rosu 4ţiei germane. A fost un subiect de presă extrem de fierbinte. Franţei i-a trebuit mai mult de o generaţie ca să poată discuta liber despre aceste chestiuni dureroase care – de altfel- au împărţit societatea în două. Deşi trecuseră 30 de ani de la încheierea războiului, discuţia a fost foarte aprinsă. De ce atîta patimă după atîta timp? Grupul Manuchian a fost unul aparte. Era format mai ales din străini – italieni polonezi, armeni, români, unguri, aproape toţi evreiși comunisti care ascultau ordinele Moscovei. Foarte tineri, abia ieşiţi din adolescenţă, unii minori.

Liderul lor a fost Missak Manouchian, un armean. Grupul a fost foarte activ, curajos. Era bine organizat, acţiona cu mînă armată, punea bombe, asasina ofiţeri germani etc. Era un ciclu tragic. Rezistenţii ucid ofiţeri nemţi, Comandamentul german ordonă represalii, însemnînd zeci de execuţii pentru fiecare ofiţer ucis. Şi ciclul terorii si al morții se reia, pentru că cei din Macquis vor ucide, la rîndul, lor pe cei pe care îi consideră vinovaţi. Palmaresul grupului – bogat. Asta a obligat Poliţia vichiştă şi Gestapo-ul să declanşeze o anchetă de mari proporţii. După un filaj de aproape un an, unul cîte unul din reţea cade în plasa întinsă. Şi trădarea a jucat un mare rol în poveste. Trădarea nu lipseşte niciodată în asemenea îafisul rosu 7mprejurări. În toamna anului 1943 se trece la arestări. Ancheta este dură, mulţi sunt torturaţi. Are loc procesul. La 21 februarie se pronunţă 23 de sentinţe de condamnare la moarte, 22 executate în aceaşi zi, la Mont Valerien lîngă Paris.Ultima, mai tîrziu, la Stuttgart, cînd Olga Bancic va fi decapitată. Acţiunea a fost dublată cu una de propagandă.

Un afiş roşu, înfăţişînd cîteva din chipurile membrilor grupului Manuchian este răspîndit în toată Franţa. De la el se inspira titlul filmului din anii 70. Afişul pretindea că “aşa zisa rezistenţă” era formată exclusiv din străini, evrei mai ales. Aţîţa la antisemitism, ură de rasă şi xenofobie. Lăuda marele succes al Poliţiei vichişte şi Gestapoului. Nu va trece anul şi Parisul va fi eliberat.

3,

afisul rosu olga bancicPrintre românii arestaţi în toamna 1943, s-a aflat şi basarabeanca (n. 1912, Chişinău) Olga (Golda) Bancic.În ţară, Olga Bancic, depistată de Siguranţă ca fiind membră a PCR, interzis de lege, a fost arestată, judecată, a făcut doi ani de închisoare. Eliberată, a plecat clandestin în Franta urmînd a ajunge în Spania ca voluntar. Cum războiul civil era pe sfîrşite, rămîne la Paris. Se mărită cu un comunist român, Alexandru Jar, cu care are o fiică, Dolores, după Dolores Ibarurri-Pasionaria.

În 1940 odată cu Ocupaţia, Olga Bancic intră în reţeaua de rezistenta FTP-MOI, condusă de Boris Holban. I se spune Pierette. Nimeni nu îi cunoaşte adevărata identitate. Misiunea ei este să aducă la locul atentatului armamentul, explozibilii, şi după ce totul s-a terminat, să le adune şi să le ducă înapoi în ascunzătoare – operaţie extrem de periculoasă. A fost arestată într-o staţie de metro, în noiembrie 1943.

afisul rosu 3Cu puţine excepţii (Boico, Patriciu) toată reţeaua a căzut. Ancheta a fost dură, Olga Bancic a fost torturată. Procesul a avut loc la 19 februarie. Tot grupul, în frunte cu şeful grupului, Missak Manuchian, a fost condamnat la moarte. Bărbaţii, 22 la număr, au fost executaţi prin împuşcare la 21 februarie, lînga Paris la Mont Valerien. Olga Bancic a fost transferată în Germania. Pe teritoriul Franţei nu se puteau executa femei cf legislaţiei naziste. La 10 mai 1944, de ziua ei, cînd împlinea 32 de ani, a fost decapitată la închisoarea din Stuttgart. Cîteva zile înainte de execuţieafisul rosu 3 a trimis copilului ei o ultima scrisoare :

“ Micuta mea dragoste! / Mama ta îti scrie ultima scrisoare, mica mea iubita! Maine la ora 6, pe 10 mai, nu voi mai fi, odorul meu afisul rosu executienepretuit! Dragostea mea, sa nu plangi, fiindca mama ta nu plange nici ea. Mor cu constiinta împacata si cu toata convingerea ca maine vei avea o viata si un viitor decat mama ta. N-o sa mai trebuie sa suferi. Fii mandra de mama ta, mica mea dragoste. Am întotdeauna în fata ochilor imaginea ta. Cred ca-ti vei vedea tatal, am speranta ca el va avea o soarta diferita. Spune-i ca m-am gandit mereu la el ca si la tine. Va iubesc din tot sufletul. Amandoi îmi sunteti dragi. Dragul meu copil, tatal tau este, pentru tine, ca si o mama. Te iubeste mult. Nu vei simti lipsa mamei tale./ Dragul meu copil, termin scrisoarea cu speranta ca vei fi fericita toata viata cu tatal tau, cu toata lumea. Va sarut din tot sufletul, mult, mult, mult. “ Va sarut din tot sufletul, mult, mult, mult./ Miica mea fiică iubită/ Adio, dragostea mea, /Mama ta Olga”

4. .

afisul rosu boris holbanReţeaua FTP-MOI a fost construită de Boris Holban cu emigranţi. Lista cuprinde şi mulţi evrei români. El însuşi era evreu basarabean, (Baruch Bruchman), comunist. A părăsit Bucureştiul în urma ordinului dat de Komintern PCR, de a trimite voluntari să apere Republica spaniolă contra rebeliunii generalului Franco. În războiul civil, Brigăzile Internaţionale au numărat circa 550 de romani. Cîteva nume – Constantin Doncea, Petre Borila, Walter Roman, Leonte Tismaneanu, Carol Neuman, Mihail Florescu, Moscu Kohn. Mulţi dintre brigadişti au luptat în anii ‘40 în Macquis. Holban a condus reţeaua FTP-MOI care activa în regiunea pariziană pînă cînd – în urma unei dispute cu şefii Partidului Comunist francez – a fost înlocuit de Missak Manouchian, în august 1943. În toamna aceluiaşi an, aproape toţi membrii reţelei, sunt arestaţi.

afisul rosu 5S-a spus atunci că Holban a trădat fiind nemulţumit că fusese înlăturat. S-a mai spus că liderii Partidului Comunist francez au trădat grupul, dorind “să se debaraseze“ de străinii din Macquis pentru a da o tentă patriotică, “franceză”, Rezistenţei. S-a mai spus că Moscova ar fi furnizat informaţii nemţilor ca să scape de indezirabili. În anii 70 acuzaţia de trădare împotriva lui Holban a revenit prin vocea văduvei lui Manuchian. Cert este că pînă azi enigma capturării grupului rămîne nelămurită. Pe acest subiect se aprind şi azi scandaluri reflectate în media franceză. Trecutult nu este vindecat. Rămîn încă destule întrebări fără răspuns. În noiembrie 1943, după anihilarea grupului, Holban este din nou numit şeful FTP-MOI, post în care rămîne pînă în august 1944, la eliberarea Parisului. După război Holban se întoarce în Romania. Aici deţine funcţii în eşalonul doi pe linie militară, apoi în industrie. A deţinut gradul de general dar nu a avut funcţii de prim plan în guvern sau partid. Gheorghiu Dej ( poate în urma zvonurilor din anii 40 despre trădarea sa, poate din alte motive de ordin personal) l-a detestat.

In plin “scandal Manuchian” Holban a emigrat. A ajuns la Paris, in 1984. În 1989, a publict în apărarea sa la acuzaţia că a trădat, volumul “Testament”. Ca o recunoaştere tîrzie a meritelor sale, în ciuda suspiciunilor, în 1994, a primit legiunea de onoare din mîna lui Francois Mitterand, (fost vichist, între altele). A murit la aproape 100 de ani, ( n 1908 ) în 2004 la Paris…

afisul rosu5.

Cineva mă întreabă de ce am scris despre Macquis, cînd sunt atîtea subiecte „la zi” interesante. Două motive am avut 1/ Povestea este quasi necunoscută la Bucureşti. Aici nu s-au scris cărţi, nu au rulat filme, presa nu a dezbătut subiectul. Pare o poveste strict franţuzească şi nu e. 2/ Am vrut să marchez o prezenţă românească. Parisul datorează mult acestor fantome ale trecutului. Cînd Ocupaţia germană părea instalată pe termen lung şi francezii nu prea îndrăzneau să se opună, nişte emigranţi au ţinut sus demnitatea afisul rosu filmţării lor de adopţie. Şi dacă tot avem atîtea complexe (unele gratuite – ca în acest caz ) e bine măcar din cînd în cînd să ne amintim. Iată o listă de nume (alfabetică) a romanilor care au luptat în Macquis – Olga Bancic şi soţul ei, Alexandru Jar, Francisc Josif Bocsor, Cristina Boico, Alexandru Buican, Josef Clisci, Nicolae Cristea, George Filip, Mihai Florescu, Carol Goldstein, Charlote Gruia, Fanny Gurvitz, Edmund Hirsch, Boris Holban, Gh.Gaston Marin, Boria Lerner şi sotia lui, Hadassa Tennenbaum, Andrei Kirchen, şi cei doi fii ai lui, Andrei şi Bernard, Mihai Patriciu, Andrei Sas, Iancu Silberman, Solomon Tinckelman, Gh.Vasilichi, Samuel Weissberg…

manukian 1Unii vor zice că erau comunişti. E adevărat. Erau mai mulţi comunişti decît gaullişti. E un aspect şi am putea discuta despre asta. Dar un aspect este şi acela că au luptat, uneori cu mîinile goale, împotriva maşinii de război germane. Nu vorbesc aici de idealurile lor politice – la fel de nocive ca şi nazismul – ci de implicarea lor fizică, cu viaţa lor, mergînd pînă la sacrificiul suprem. Fără ei, nu se ştie cum s-ar fi scris istoria Franței. Uneori contează şi lecţia de curaj şi demnitate, nu doar instinctul nostru de conservare. Nu doar frica, laşitatea, oportunismul, acomodarea la împrejurări. Acestea sunt motivele pentru care am scris despre ei. E un simplu text despre onoare şi dezonoare.

STELIAN TANASE

CITITI SI SERUITI

Copyright www.stelian-tanase.ro

Spune-ți opinia, fă-te auzit!