PARTEA REA A ISTORIEI

Foarte bună ideea editurii Humanitas de a traduce cartea lui Klaus Lang „Celibidache și Furtwangler”. Se citește pe nerăsuflate deși aș sfătui să fie citită pe îndelete, cu creionul în mînă, dacă se poate. Pe Celibidache l-am ratat cînd a venit in România, biletele fiind rezervate celor cu bune relații în regimul defunct. Curiozitatea stîrnită de prezența lui „Celi” la Ateneu după decenii de absență din țară, a fost fenomenală. Am cam suferit din povestea asta, dar s-a dat ceva la televizor, etc. L-am dusmanit pe Celibidache, erau vremuri f grele și îmi părea rău că se lăsa folosit de propaganda comunistă. A fost o întreagă controversă în mica lume culturală pe aceasta temă, bineînțeles nu în presa ci în reuniuni private. Celibidache se apropiase nepermis de dictatură. A făcut bine că a venit dind prilejul bucureștenilor să asculte o muzică minunată sau nu trebuia să vină și să-l servească astfel pe Ceaușescu ? Chestiunea seamănă foarte mult cu tema carții lui Klaus Lang.

Este vorba în esență de relatia dintre artiști, muzicieni in cazul nostru și putere. Politicienii sunt hămesiți să-și anexeze prestigiul marilor artiști. Cu cît ești mai celebru cu atit ești mai curtat de ei. Cînd e vorba despre o dictatură lucrurile se complică. Furtwangler putea să părăsească Germania în anii 30 ca atîția artiști, dar a preferat să rămînă în Germania să conducă Filarmonica din Berlin, cotată în epocă drept cea mai bună din lume, grație activității îndelungate aici a lui Furtwangler. A deținut și anumite funcții oficiale. Muzicienii evrei au fost înlăturați din orchestră fără ca Furtwangler să protesteze. Propaganda s-a folosit copios de prezența lui la pupitrul Filarmonicii din Berlin. A fost prezentat de Goebbels ca o mare valoare a regimului nazist, era mîndria lui, etc. Furtwangler nu a părut deranjat de reclama care i se făcea. Mai tirziu s-a apărat zicînd că a făcut rezistență prin cultură și că a oferit poporului german muzică adevărată la cel mai înalt nivel și nu regimului nazist. După război a fost acuzat de nazism, de colaborare cu regimul lui Hitler, și a fost interzis – pînă-n 1947 cind a fost denazificat în doua rînduri la Berlin și Viena.

Furtwangler trecea drept cel mai mare dirijor al epocii, nu era un artist oarecare. În fond mă întreb cît de politică este muzica? E un act de sprijin al regimului dacă dai un concert cu Bach, Beethoven sau Brahms la care asistă Hitler, Goring, Goebbles ? De la ce limită încolo colaborarea trece pe partea rea a istoriei? Mulți au fost prinși cu sau fără voia lor în ambuscada asta. Răspunsurile nu sunt clare nici azi. Toscanini, von Karajan au trecut prin aceleași experiențe. Au fost acuzați de pactizare cu regimul fascism/nazist, interziși, denazificați, etc. Un exemplu al impactului chestiunii în acei ani – Furtwangler trebuia după reabilitarea lui, să facă un turneu in SUA la sfirșitul anilor 40. Mari artiști de origine evreiască, Arthur Rubinstein, Isaac Stern, Wladimir Horowitz etc. au refuzat să concerteze sub bagheta lui.

Dezbaterea a continuat decenii și e la fel de pasionantă azi ca și ieri. Cartea nu se oprește aici, dar despre alte aspecte ale acestei pasionante povești citim mîine pe blog.
STELIAN TĂNASE