RANCHIUNA ȘI DISPREȚUL

By 8 septembrie 2017Jurnal de bord

tanase nisa 115Cineva care a trăit mult timp la București aflat într-o misiune oficială mi-a spus odată că nu credea să întîlnească resentimente mai puternice ale oamenilor unii față de altii. Credea că în țara lui e cel mai rău. Găsise mirat locul cu pricina tocmai la București. Aici oamenii se detestă mai mult ca oriunde, îmi zicea. Au o plăcere nebună să iși facă rău unul altuia. Le place să creadă tot ce e mai rău despre celălalt. Etc.

Fiind la Berlin pentru cîteva zile (tot ce e bun se termină repede), odată intors – duminică – observ spontan că tensiunea este sensibil mai mare aici decît acolo desi mizele la Bucuresti sunt infinit mai mici. Ai impresia că dă cineva cu pietre și trebuie să îți ferești capul. Observ că lumea vorbește prea tare, ca între surzi. Fiecare se teme nu cumva să nu fie auzit. Se gesticuleaza larg, accentuat, ca să te vadă și alții, nu doar ai tăi. Și toți par de o bună dispozitie de zile mari, pupături, imbrățisări. Tot tacîmul ipocriziei cotidiene etalat la vedere. A doua zi în oras același lucru – zgomot, tensiune, stres, voci umane la volum maxim, zimbete confuze.

Nu e prima dată cînd constat fenomenul. Acum 20 de ani am lipsit mai multă vreme din țară, cca un an, plecat la LA si NY. La întoarcere m-am adaptat greu, (mi-a luat cam șase luni să mă românizez). Nu jetleg-ul a fost problema, ci oamenii. Azi e mai rău ca atunci, situația s-a agravat, sentimentele negative ne-au covîrșit. Da, au trecut totuși 20 de ani. Dezamăgirile s-au acumulat, experiențele ratate de asemenea, timpul a trecut peste noi iremediabil.Parca ne-am mai și urîțit.

007Va să zică, recapitulez – una spunem, alta gîndim, alta facem. E tehnica preferată de supraviețuire. Totul e ca la biliard, cu mantă. Dacă spun ceva, nu cred ce spun nici pe jumătate. E un univers de vorbe, totul se reduce la trancăneală. Cuvîntul dat aici nu angajează pe nimeni la nimic. Cine îl zice nu se simte legat de acel cuvint, nu se iau răspunderi. Sunt doar vorbe! Punct. Ce spun, spun numai pe jumătate. etc. Ce crede respectivul e adesea contrariul. Intr-o lume care trăiește în minciună, bazată pe nesinceritate, viața e un infern. Se știe, nu spun ceva nou. Ne aparține, e un stil consacrat, ceva tipic, ușor de observat. Mai ales cînd vii din străinatate diferențele sar în ochi.

Meteahna apare în toate straturile sociale. Nu este un privilegiu al elitelor. Am fost nu demult in piața Matache să iau un pepene. Mă apropii de un negustor care iși etala marfa pe trotuar Îl întreb de 019una de alta, unde are grădina, de unde vine, cum îi aduce – cu trenul sau cu mașina? Amabilitități. La toate întrebările omul a răspuns bănuitor – ce știu eu!? Ca-ntr-un roman detectivistic in care martorii tac, omerta. Semăna cu faza cînd niste tejghetari odată au sărit – tot într-o piață – la mine să-mi smulgă aparatul foto. Nu voiau să fie fotografiați, ei și marfa lor. În Occident se întimplă pe dos. Am făcut multe rînduri de fotografii în piețe acolo și mereu mi s-a zîmbit.

Cam asta e diferența. Ne iubim unii pe alții de nu mai putem. De unde pleca atitudinea românului în fața aparatului foto? De la impostură, de la fals. Marfa nu era a lor, nu aveau acte pe ea, prețurile erau puse strîmb ca să jecmănească, nici măcar nu erau țărani. Totul era o mascaradă, o impostură. Am tras concluzia că fenomenul psihologic descris mai sus vine din faptul că trăim în minciună. D-aia nu ne privim în ochi decît cind ne amenințăm.

006Observațiile astea se regăsesc din vechime. De pildă, în „Călători străini in țările române”, volumele editate de Maria Holban, sunt aproape pe fiecare pagină. Și sunt mii. Să dorești răul altuia, disprețul, superficialitatatea, ranchiuna, invidia, turnătoria, mizeria sufletească, etc. nu au apărut așadar odată cu românul modern, urban, alfabetizat cît de cît. E în ADN-ul nostru și ne distinge de alții – și ei cu defectele lor, să ne înțelegem, dar altele. Este copyright autohton, marcă înregistrată.

Aceste atitudini – trebuie spus – se răspîndesc azi mai mult ca ieri (prin mass-media, on line, în conferințe, mitinguri, cursuri universitare și cărți) de la nivelul elitelor cultural-intelectuale, ele avînd un quasimonopol al discursului public. E un subiect care ar merita o discuție mai lungă, dar condițiile nu sunt întrunite pentru o discuție reală. Prea mulți cîștigă de 27 de ani încoace din intreținerea cu bună știință a suspiciunii, urii și resentimentului. Destui au uitat care este de fapt menirea unei elite, fiind prea îngrijorați să nu îi dea jos cineva de pe soclul lor închipuit.

STELIAN TANASE

CITITI SI SERUITI

Copyright www.stelian-tanase.ro

Alătură-te discuției 8 opinii publicate

Leave a Reply to Stelian Tănase Cancel Reply