ROMÂNIA BARBARĂ de GABRIEL ANDRONACHE

Azi noapte, România modernă, cea care are acces la o conexiune de internet, a transformat mediul online într-un WC public naţional. Un WC căruia i-a lipsit minima dotare cu cabine pentru Ladies şi Gentlemen. Valul de dejecţii scriptice la adresa fostului premier Adrian Năstase a fost unisex, unidirecţional, o cascadă de lături degajată din fondul comun al îndobitocirii în masă. Într-o orgie a grotescului, bărbaţi şi femei, corporatişti cu pretenţii sau cocalari, doamne din lumea bună sau piţipoance de duzină şi-au exhibat sufletul avorton pe Facebook, locul în care românii se simt cetăţeni şi, prin urmare, datori să facă ordine în ţară.

Azi noapte, gloata a simţit miros de sânge şi s-a apropiat de cel căzut la pământ. L-a împuns să vadă dacă mai trăieşte, dacă mai respiră, dacă îi gâlgâie sângele prin carotida spartă. Gloatei i se oferise un bonus neaşteptat spectacolului arestării: o tentativă de sinucidere. În transpiraţia amplificată de caniculă şi berile de peste zi, apăruse un nesperat thriller de la miezul nopţii. Moare sau nu moare Năstase? Viaţa, cel mai bun scenarist, a oferit o altă surpriză spectatorilor, salvându-l pe fostul premier.

Greşită mutare. Hoarda nemulţumită s-a năpustit la tastatură, defulând masiv. Reacţia canibală mi-a amintit de o întâmplare. Recent, am văzut un grup de tineri aflat în jurul unui câine rănit, probabil lovit de o maşină. Câinele agoniza pe asfalt, în timp ce şase-şapte adolescenţi îl înconjurau tăcuţi. Prezenţa lor acolo avea ceva stângaci şi ostentativ în acelaşi timp. Parcă se adunaseră la o ţigară, iar câinele se nimerise şi el pe acolo. Deşi se străduiau să pară apropiaţi de suferinţa animalului, răceala lor era evidentă. Pentru ei, câinele muribund oferea un spectacol inedit, care îi provoca, care îi scotea din monotonia dansului în cluburi sau fumatului de ierburi exotice. Aveau ocazia să vadă sânge adevărat, chiar dacă de sorginte canină. Păreau a-şi căuta, şi totuşi, nu găsi, compasiunea. În forţarea sentimentelor, erau exageraţi. Atitudinea lor protectoare nu avea nici un strop de naturaleţe.

Ceva din instinctul lor le spunea că trebuie să aibă emoţii, trebuie să trăiască un dram de iubire faţă de bietul animal. Dar, mai departe, nu ştiau cum să se comporte. Oamenii nu mai au prieteni, ci amici. Tinerii nu mai trăiesc poveşti de dragoste, ci „relaţii“. Nu mai jucăm table cu vecinii, ci îi spionăm să vedem cine intră şi cine iese din casa lor. Când vedem pe stradă o veche cunoştinţă, o evităm, gândindu-ne că ne-ar putea plictisi cu evocarea amintirilor comune. Nu mai avem timp de nimeni, dar avem timp de talk-show-uri TV. Tehnica ne-a izolat în case. „Băcănia din colţ“ a devenit o legendă. Putem comanda pe internet orice, de la plastilină la computere. În supermarketuri trecem pe la casele de marcat ca oile prin strungă. Din când în când, auzim în difuzoare: „89 este chemat la raionul de electrocasnice“. Cine o fi 89? Cui îi pasă? Familia e mulţumită că el are un salariu, chiar dacă la serviciu i se spune 89. Poate că îl întâlnim în autobuz şi habar n-avem că el e 89 de la supermarket. Sau că alt călător e 76 de la supermarketul concurent. Iar când 89 sau 76 vor dispărea, şefii lor vor ridica din umeri, căutând alte numere, ceva mai norocoase. Multinaţionala trebuie să meargă mai departe. Oamenii trebuie şi ei să progreseze, să înveţe a deveni numere şi ID-uri. Să facă eforturi de a deveni „monştri sacri“, factori de producţie, electori, eşantioane reprezentative, „cap de locuitor“, „subiecţi“, „focus grup“. Orice, dar nu oameni.

Aseară, România s-a strâns în jurul lui Adrian Năstase, neştiind încotro să o ia. Tragedia oprise hoarda, pentru câteva clipe, din drumul spre înregimentarea lipsită de identitate. Aseară, România a avut şansa să se salveze de la pierderea însuşirii de a compătimi. Sper că o va folosi.