România este o țară fff ascultată, la propriu. Nu e vorba de democrație, ci de spionarea cetățenilor. În Europa, România este pe locul întii. Asta e legat cu faptul că la calitatea vieții suntem pe ultimul loc. Sărăcia societății românești are o explicație simplă – aici s-a furat mai mult decît în alte țări esteuropene după 89. Avem parte de o clasa suprapusă (formată din birocrați și nomenkalturiști ) mai rapace, mai nerușinată decît în alte părți…Acest lucru a generat ingrediente de stat polițienesc – mai curînd securistic – pronunțate. Averile noii burghezii trebuie păzite și alimentate. Statul și privații ascultă în egală măsură tot ce mișcă.
E o adevărată paranoia – a celor care sunt ascultați, coroborată cu paranoia celor care ordonă asemenea operații. Ele se condiționează reciproc.Se alimentează una pe alta. Practica este arhicunoscută, trăim într-un univers paralel. Există mereu un terț în apropierea noastră care te înregistrează audio și video. Un jurnalist străin imi spunea deunăzi – voi credeți toți că sunteti ascultati! Nu am negat. I-am amintit scandalul de la Londra (un jurnal care asculta telefoanele). A recunoscut. Dar acolo s-a declanșat o anchetă, intens mediatizată, justiția și-a făcut treaba. Aici cei care ar trebuie să vegheze la drepturile omului,( de ex dreptul la propria imagine, la viata privată) sunt parte din sistem, complici. Nimeni nu contestă, nu se revoltă de ce se întîmplă. Suntem resemnați. Ca si cum interceptările sunt ceva natural, un dat al societății românești. După 60 de ani ne-am obișnuit așa. Am trăit( cf dosar CNSAS ) 7 ani ascultat 24 din 24 de ore. Am idee ce înseamnă acest lucru. Trebuie să spun că il detest. Din păcate practica asta nu a încetat după 89, a luat amploare.
Lumea se ferește cît poate, ca-ntr-un joc de copii – vorbește cu naivitate, cifrat, la telefon. E o comedie de spital de nebuni, absurdă. Cei care au mijloace să asculte telefoanele o fac. Aproape cu oricine te întîlnești ascunde/inchide telefonul. Cînd te desparți de cineva îți atrage atenția să nu vorbești deschis la telefon că este ascultat. Asta ține loc de la revedere. M-am săturat de asemenea lucruri. Aș vrea să trăiesc intr-o țară unde nimeni nu are această obsesie și unde telefoanele chiar nu sunt ascultate. România e o societate bolnavă – de indiscreție întîi de toate, boală grea. Suntem obsedați de control și secret. Să știi ce face și ce zice celăltalt este o condiție obligatorie pentru a supraviețui într-o lume atît de impredictibilă. Impresia generală este că vecinul, ruda, subalternul, rivalul, – celălalt adică – îți este dușman. Și dacă nu e azi, îți va fi miine.
Comentariu (*)aceeasi paranoie am constatato la o sumedenie de cunoscuti . dar eu am fost pe strada in 89 ca sa scap si de obsesia asta . MIAM CISTIGAT DREPTUL LA LIBERA EXPRIMARE ! sa ma asculte pina li se termina bateriile . (nu ca as fi de acord cu aceasta practica) , da’ daca am ceva de spus ,spun clar si raspicat
„Paranoia” am capatat-0 in „epoca de aur” si dupa cum se vede, este pe deplin justificata. Eu nu sunt nici importanta, nici nu prea am multe de ascuns, dar daca as fi si as avea, cu siguranta m-as feri si de telefon, si de internet, si cam de orice. De, am vazut prea multe filme. Desi sunt o persoana transparenta, in ultima vreme, am inceput sa apreciez mai mult discretia si dreptul la intimitate. Unul din drepturile elementare prea des incalcate. Acesta este unul din motivele pentru care detest Facebook-ul. Prea multa lume isi afiseaza cu nonsalanta chilotii pe Facebook, fara sa se gandeasca la vulnerabilizare. Nici nu mai e nevoie sa-ti faca securistii dosar; ti-l faci singur pe Facebook. Mai lipseste codul de bare. Sau poate-l avem deja…
Continui. Cat despre dorinta dvs. de a trai intr-o tara civilizata, pe care o impartasesc si eu, va sfatuiesc sa va faceti bagajul! Va recomand Elvetia! Prin ’96, am stat aproape doua luni la niste prieteni, langa Lausanne, si nu am intalnit nici un factor major de stress. Nu era nimic nemaipomenit, ci pur si simplu, totul era asa cum ar fi trebuit sa fie, adica normal. Vizitasem deja jumatate de Europa, peste tot, era mai bine, chiar foarte bine, dar Elvetia, era sanatoriul perfect dupa traumatizanta Romanie. Era ca un colt de rai. Mi-a luat luat un an sa ma readaptez in tara. Cand vorbesc cu fratele din tara al prietenei din Elvetia,si-l intreb ce mai fac elvetienii, raspunsul este invariabil: „Plictisitor de bine!” Ce n-as da sa ma mai plictisesc si eu de bine; deocamdata sunt scarbita de rau! N-am mai iesit de ani buni, aud ca nu mai e la fel de bine in Europa, si nici in America, dar nicaieri in tarile civilizate nu poate fi atat de rau. Nu cred ca vom apuca sa vedem vreodata aceasta tara civilizata. Am fost de la inceput de acord cu cei ” 20 de ani” ai lui Brucan, ca minim, in ciuda vehementelor proteste ale celor din jur, inclusiv cele ale fostului meu sot, mult prea optimist la aceea vreme, contrar firii lui, sot care a refuzat sa ramanem afara, cu toate insistentele mele, sustinand ca sistemul se va schimba, si el se-ntoarce sa contribuie la aceasta schimbare, si a murit invins de sistem, lasandu-ma pe mine singura in jungla asta. Evident, cei „20 de ani”, au fost mult subestimati. Am avut dreptate atunci, si acum, si de foarte multe ori in viata, desi mi-as fi dorit sa nu am, am fost mereu un fel de Casandra. Deci, daca va doriti o viata normala, incepeti sa impachetati, pentru ca dvs, cel putin, puteti pleca. Sigur ca ne veti lipsi, dar puteti continua sa ne scrieti, si in acelasi timp sa va bucurati de o viata sanatoasa, undeva departe de „eterna si fascinanta” mizerie autohtona.