425Cred că orice reformator s-a lovit si se loveşte la Bucureşti de balaurul cu 7 capete al birocraţiei. Birocratia are tradiţia aparatului de partid şi guvernamental dintre 1948-89. Funcţionarul, indiferent de nivel, are pe mînă resursele statului, bugetele mari şi mici, organigramele. Are ştampile de tot felul, parafe, semnături fără de care nimic nu e valabil şi nu se mişcă în ţara asta. În raport cu puterea politică, birocraţia se bucură de o autonomie, niciodată contestată de liderii politici. Sub aparenţa de experţi, de tehnocraţi, de inşi cu experienţă în mînuirea dosarelor, de administratori – funcţionarii deţin puterea reală. Fraierii care se perindă în fruntea ministerelor şi agenţiilor, a prefecturilor şi primăriilor, vin si pleacă, dar ei rămîn în post ca să asigure continuitatea funcţionării statului. Această rezistenţă în timp le confera funcţionarilor influenţa de care bucură. Pină să înţeleagă un ministru, un primar, cum merge treaba în resortul lui, este remaniat, vin alegerile şi partidul lui trece în opoziţie.

424Politicianul se bazează pe birocraţie şi din cauza asta nu face reforme, pentru că ar lovi în aliatul lui nr 1 – birocratul. Primul lucru pe care ar trebui să il schimbe ar fi aparatul de stat, administraţia. Orice reformă începe de aici. Aşadar politicianul, partidele, vorbesc despre reforme ca să amăgească lumea, să dea impresia că se mişcă ceva. E un dublu limbaj, pentru că nu face reforme, doar „le vorbeşte”.

Între birocrat şi politician este o coabitare, un troc, pentru împărţirea resurselor. Birocraţia e mai conservatoare decît clasa politică. Dar şi unii şi altii, politicieni şi fcţ sunt la fel de corupţi. Birocraţia este o zonă reacţionară care iubeşte imobilismul şi periferia cenuşie unde sa îşi vadă de treabă, adică să facă jocurile şi să ad435une averi. De înţeles de ce nu este doritoare de schimbări. Pe seama acestei scheme, funcţionarii controleaza în ciuda aspectului umil, anonim, un vast cîmp de interese dintre cele mai mari şi mai diverse.

Ceea ce il face să supravieţuiască în post, să îşi păstree locul în reţeaua mafiotă, în ierarhie, este sufletul lui de slugă. Nici nu ascunde asta. Ia bucuros aspectul unui personaj obsecvios, (chiar dacă este ros de mari ambiţii şi frustrări). Este obligatoriu un cameleon. Pare gata să te serveasca, e amabil, dacă aparţii fireşte puterii, dacă vii de sus, sau eşti egalul lui ierarhic, dacă eşti cineva. În particular îşi vede fff strict de ale lui. Este ca aspect un simplu cărător de serviete, e supus fără rezerve stăpinului. Slugăreşte pe cel care îi asigură job-ul. Ploconirea face parte din fişa postului, din dieta lui zilnică. Vorbeşte mai mult in şoaptă prin ministere şi prin clădirile guvernamentale ca să nu îl deranjeze pe şef. O lume care vorbeşte în soaptă este ceva magic. Pare să aibă un auz gingaş, ca nu suportă vacarmul, vorbitul tare, mitocănesc, peste mese, strigătele, etc,

447Nu ar părea dacă ai vedea cum aceeaşi sluga anonimă se adresează subalternilor lui, poporenilor, unui neica-nimeni. Foarte uşor aruncă – într-un magazin sau în trafic – Dle, ştii cine sunt eu! Observi că nu ştie să vorbească normal, că nu are 7 ani de acasă, că nu ştie ce e politeţea. Ştie să se răstească, să dea ordine, să-şi afirme superioritatea pe care i-o dă rangul, apartenenţa la birocratie şi mai ales fcţ pe care o ocupă. Înţeleg perfect de ce are un asemenea comportament. E frustrat de cîtă supuşenie trebuie să probeze şefilor lui ceas de ceas, il doare cocoaşa. Îşi scoate pîrleala dupa ce a slugărit din greu. Victimă a acceselor lui de grandoare cade fireşte un ins oarecare , un neajutorat, un contribuabil obişnuit. Intraţi intr-o 448clădire guvernametală şi veţi îngheţa. Aerul este aproape irespirabil. Din cînd în cînd holurile sunt traversate de zei şi semizei, funcţionari de tot felul. Te simţi mic, eşti ignorat şi cînd nu se întimplă aşa totuşi, eşti tratat prost.

Acest dublu standard il observăm cu jenă la aceleaşi personaje, adică la mai marii noştri, cînd ajung prin cancelariile europene. Fioroşii, leii, debaterii de acasă, aroganţii, stăpînii noştri, se fac mici-pitici. Dispar, nu mai ţin pieptul bombat, îşi îndoaie coloana vertebrală, lasă umerii jos, îndoaie genunchii. Tipii ăştia super care nu te bagă în seamă, care nu răspund la telefon, care îşi afirmă seară de seară la tv superioritatea lor imaginară, care fac pe grozavii acasă, la Bucureşti, cind ajung la FMI, la UE, la Bruxelles, la Paris, la Berlin, la Moscova se poartă ca nişte slugi preaplecate. Acolo ei nu îi reprezintă pe români, cum s-ar crede, ci îşi etalează doar sufletul lor de slugă, acel suflet cu ajutorul căruia au parvenit şi s-au căţărat pe scara socială.

Suntem oare o ţară de slugi!? Nu ştiu, dar ce ştiu este că sufletul de slugă este o otravă.
STELIAN TĂNASE

Spune-ți opinia, fă-te auzit!