STELIAN TĂNASE – INTERVIU ÎN ADEVĂRUL DE WEEKEND

Itanase 4nterviul a apărut in „Adevarul de weekend” de vineri 28 iunie. Nu mi-a făcut plăcere să îl citesc. Are cîteva inadvertenţe intre ce am spus şi ce a apărut. Unele chiar supărătoare. Cea mai flagrantă este că aş fi spus că „sunt copil din flori”, ceea ce este inexact. De altfel in interviu urmează un pasaj în care vorbesc despre părinţii mei. Pentru a restabili adevărul – mama mea a fost copil din flori. In gazetă a apărut altfel, nu ştiu dacă pentru senzaţionalul declaraţiei sau dintr-o neglijenţă. Fac aici cuvenita corecţie, pentru a repara un neadevăr şi în memoria părinţilor mei.

Într-alt pasaj apare ca „s-a tras cu tunul” la 21/22 decembrie la baricada de la Universitate. Este inexact, transcriere de asemenea neglijentă. Într-o casetă care insoteşte interviul se scrie că ultima mea carte ar fi „Moartea unui dansator de tango”. Este inexact. Romanul SKEPSIS, a apărut în 2012 la editura TREI. etc. Alt ex. – nu i-am condus pe cei doi jurnalişti „intr-unul din birourile de lucru ” ci in mansarda casei. Exemplele ar putea continua. Mă opresc aici. Dacă jurnalistul mi-ar fi trimis interviul cu o zi înainte, aşa cum i-am cerut, (prin email este foarte simplu) aceste erori nu ar fi apărut.

Reproduc mai jos versiunea on-line a interviului.

***

„A avut un singur mare vis, încă din copilărie: să scrie cărţi serioase. Pentru a ajunge acolo însă, Stelian Tănase a trebuit să sară printre limitările şi cerinţele fiecărei epoci, de la sărăcia şi Securitatea din comunism, la celebritatea televizată şi lupta cu timpul lipsă de după Revoluţie.

Stelian Tănase locuieşte într-un muzeu. El o numeşte „casă“, dar cum i-aţi spune unui imobil în care singurele lucruri ce-ţi amintesc de epoca în care pătrunde vizitatorul sunt aragazul, maşina de spălat, televizoarele şi aparatele de aer condiţionat? În rest, fiecare centimetru pătrat din locuinţă este acoperit cu urme de istorie: tablouri, poze vechi, dosare, ceainice, scrumiere, creioane, mobilier, toate par desprinse dintr-o vreme în care lumea se ghida după alte reguli. „N-am băgat niciun ban din televiziune aici“ sunt primele cuvinte ale lui Tănase după ce ne deschide uşa. Apoi, ne povesteşte că lângă el a locuit Gala Galaction, care şi-a cumpărat casă pe credit. Aproape 20 de ani a plătit la ea. Ne prezintă grădina din spate („E prea cald să mai stăm acum acolo“), după care orbecăim pe rânduri de trepte şi etaje, către unul dintre birourile de lucru. Ne aşezăm, mai schimbăm câteva amabilităţi (din nou despre vreme), ne face o scurtă istorie despre cine a mai locuit pe strada sa şi, brusc, ne anunţă că interviul poate să înceapă. A, ba nu, ar mai fi ceva! Ne arată un raft întreg, ticsit de cărţile scrise până acum, atât în ediţiile româneşti, cât şi în traduceri. Răscoleşte printre cărţi, parcă pentru a apuca să ne arate cât mai multe. După care, gata, fiecare la locul lui! E oficial, interviul poate să înceapă.

„Weekend Adevărul“: Ne-am gândit să ne punem bine cu dumneavoastră. V-am adus numărul trecut din „Weekend Adevărul“…

tanase blandianaStelian Tănase: Eu nu citesc ziare, să ştiţi. Sunt un adversar înrăit.

Înrăit?

E, nici chiar aşa, glumeam. Dar nu-mi plac lucrurile care durează doar o oră. În fiecare zi, citim ştiri care durează două minute. După care, gata! Pur şi simplu, nu mai au valoare şi o luăm de la capăt.

Să înţeleg că sunteţi, mai degrabă, adeptul televiziunii, al relatării în timp real?

Nu, sunt adeptul lucrurilor care durează. Dacă vedeţi ce citesc eu… Rabelais, Bocca-ccio, Daniel Defoe, lucruri care pot fi reluate oricând. Şi nu spun asta dintr-un ifos. Natural, mă duc spre ceea ce este, mai degrabă, vechi.

Definiţi-ne „vechi“. Este vorba despre istorie, în sens clasic, sau despre întâmplări trecute?

Scenă, istorii… Intru în priză mult mai rapid când cineva îmi povesteşte viaţa cuiva. Imediat sesizez elementele de naraţiune, etapele poveştii. Scriu cu uşurinţă poveştile altora, în schimb îmi este foarte greu să scriu despre mine. Din cauza asta nici nu există cărţi scrise de mine despre mine. Câteva pagini aici şi acolo, dar cam atât.

tanase piata universitatiiDe ce vă e greu?

Pentru că simt că nu am fixat îndeajuns anumite detalii. Memoria este un lucru înşelător, uneori te minte. Nu vi s-a întâmplat să vorbiţi cu o veche cunoştinţă despre un eveniment la care aţi participat amândoi şi să aveţi amintiri cu totul diferite faţă de interlocutor? Ei bine, eu aici sunt. În această etapă. Spre exemplu, încerc să-mi dau seama, să înţeleg relaţia cu părinţii mei. Oricum, despre modul în care ei s-au întâlnit ştiu foarte puţine lucruri, în afară că s-a întâmplat la Piaţa Obor. Sunt un copil din flori şi asta îmi şi îngreunează uşor misiunea.

Aţi fost mai apropiat de unul dintre părinţi?

De mama. Cu tata am amintiri mai degrabă contondente, de felul celor pe care le am eu astăzi cu fiica mea. Nu că mă bătea sau ceva, dar era mai aspru.

Când au dispărut părinţii dumneavoastră?

Mama a murit în 1999, iar tata – în 2001. Dispariţia mamei a fost pentru mine cea mai dură experienţă de viaţă. Şi astăzi o mai visez. Ştia cum sunt după cum îmi auzea vocea. Aveam oroare, cum mă vedea din hol, de când intra în casă, ştia cum sunt, ce stare am, dacă mi s-a întâmplat ceva. Oricum, cred că este adevărat ce se spune, anume că trebuie să ajungi la o anumită vârstă ca să te poţi înţelege mai bine, să-ţi înţelegi mai bine părinţii, relaţia cu ei. Şi prin etapa asta trec eu acum.

Sunt curios, apropo de discuţia de mai devreme, ce a reţinut memoria din copilăria lui Stelian Tănase.

A reţinut zona Bariera Vergului, până la capătul liniei de tramvai 23-24, unde e acum o gură de metrou. Peste drum erau înghesuite

mici prăvălii. Una era preferata mea, unde mă aducea mama. Aici se servea în picioare la nişte mese rotunde prea înalte pentru mine, fixate într-un picior. Era un spaţiu înghesuit unde se serveau orez şi griş cu lapte cu scorţişoară, iaurt rece cu covrigi calzi. Îmi plăcea la nebunie. Toată această aripă a pieţei era zgomotoasă şi animată.

„Memoria nu este un coş de vechituri“

tanase coposuŞtiu că aţi fost un mare consumator de film.

Da, prin clasa a 4-a, a 5-a era obligatoriu să mă duc să văd ce a film venit. Prin anii 1960, am asistat la schimbarea filmelor sovietice cu altele, italieneşti şi americane. Aveam 10-12 ani când s-a produs schimbarea şi eram încântat să văd filme mai bune. Cinefilul din mine se trezea. Bardot mi se părea mai apetisantă decât Samoilova. Sau Delon din „Rocco şi fraţii săi“ şi „Ghepardul“, ori Yull Brynner din „Cei 7 magnifici“ – decât Serghei Bondarciuk din „Soarta unui om“ sau Batalov, în „Zboară cocorii“. Treceam de vârsta filmelor cu partizani care montau bombe împotriva trenurilor nemţeşti. Voiam să văd femei frumoase şi maşini care fug tare pe şosele. Dacă mai apărea un schimb de focuri şi un sărut, era perfect.

Am observat câtă atenţie acordaţi descrierii locurilor de atunci. Cât contează memoria aceasta, a locului în care ai copilărit, să zicem?

Încerc mereu să descifrez subteranele, misterul, ascunzişurile locului. Toată viaţa mea s-a consumat aici. Ce Dumnezeu m-a trimis pe lume aici? Şi nu la Londra sau la Cape Town? Oraşul e ca nevasta sau ca un părinte. Te naşti cu el şi mori cu el. De ce sunt eu prizonierul acestui oraş? Ajung să vreau să văd cum este oraşul ăsta, cum sunt barăcile, unde sunt gardurile… Şi, iată, normal, evoc oraşul Bucureşti. Nu tot timpul, dar o fac când fragmentele pe care le deţin încep să se solidifice şi să creeze tablouri, chiar şi parţiale. Şi, tot uneori, astfel de cercetări, să le spunem, se transformă, chiar şi fără voia mea, în istorie. Cel mai bun exemplu pe care vi-l pot da este cel al cartierului Buzeşti. Ei bine, în timp ce eu scriam o carte despre acest loc, un adevărat Montparnasse al Bucureştiului, cu bordelurile, piaţa, cafenelele sale, Primăria îl dărâma. Fără niciun temei. Mă documentam să scriu despre această zonă şi, într-o noapte, mi-a dispărut de sub privire.

În ce raport sunteţi cu zona în care locuiţi?

Păi, am scris şi despre „Mahalaua dracului“, locul în care ne aflăm acum (n.r. – zona Piaţa Victoriei). Locuiesc aici din 1982. Înainte, stăteam peste drum, la blocuri, iar în urmă cu vreo 10-12 ani am cumpărat casa în care suntem acum. Trăiesc aici, dar nu vreau să o fac ca un locatar la un bloc, cineva care nu ştie memoria locului. Asta este problema.

Dar credeţi că asta se datorează şi faptului că sunteţi bucureştean prin naştere?

Nu, nu cred.

Adică, vi s-ar părea la fel de normal ca unul care se mută din Huşi, să zicem, şi-şi cumpără o garsonieră în Berceni, să fie la fel de interesat de memoria locului în care trăieşte acum?

Da, de memoria locului în care trăieşte. De memoria locului unde-şi pune capul şi doarme. De memoria locului unde-şi creşte copiii. Diferenţa dintre un om educat şi unul primitiv este că primul are o aplecare spre memorie. Pentru sensurile locului în care trăieşte, pentru misterele de acolo, clădirile de acolo. Memoria nu este un coş de vechituri. Este un lucru viu.

Dar te ajută să-ţi înţelegi prezentul mai bine sau să-ţi anticipezi viitorul?

Îţi dă un sens. Cel puţin, pare să dea un sens lucrurilor pe care le faci zi de zi. Altfel, eşti ca o vieţuitoare în pădure: te naşti, te înmulţeşti, mori.

De ce credeţi că sunt atât de puţine persoane interesate de această recuperare a trecutului?

Pentru că venim dintr-o lume nenorocită, care a fost România postbelică, o lume în care ne-am dezrădăcinat total.

Dispariţia mamei a fost pentru mine cea mai dură experienţă de viaţă. Şi astăzi o mai visez. Ştia cum sunt după cum îmi auzea vocea.

Oraşul e ca nevasta sau ca un părinte. Te naşti cu el şi mori cu el. De ce sunt eu prizonierul acestui oraş? Normal, evoc oraşul Bucureşti.

Diferenţa dintre un om educat şi unul primitiv este că primul are o aplecare spre memorie. Pentru sensurile locului în care trăieşte, pentru misterele de acolo, clădirile de acolo.”

VA URMA

FOTO EDUARD ENEA, www.mediafax.ro

Alătură-te discuției 3 opinii publicate

  • Adi spune:

    dar teama de a descoperi in istoriile trecute aceeasi istorie prezenta, aceleasi dezradacinari? exista oare o deosebire de substanta intre istorii si stiri de ziare?

  • sorge spune:

    Singurul meu var care mi-l recunosc ,este copilul infiat de sora mamei ,acum 45 de ani .
    Iar verii din parte tatalui ,din Ardeal ,nu am mai avut legaturi cu ei din 71 de la moartea tatei .
    Trecind in alt registru ,tin sa va felicit pt infierea saiitului de OKAZII,care m-a facut fericit de mai multe ori .Si iar va felicit, ca lasati sa apara numai vinzatorii cu 100%,calificative pozitive .
    La mai mare !

Spune-ți opinia, fă-te auzit!