armata rosieLa inceputul anilor 90 împreună cu Vintilă Brătianu abia intors din exil, cu Alex Paleologu, Dan Amedeo Lăzărescu, C-tin Bălăceanu Stolnici ş.a.( dintre mai tineri la acea dată erau Calin Popescu Tariceanu, Valeriu Stoica, etc) voiam să refacem acel grup care a existat la mijlocul anilor 40 pe lîngă PNL. Mihai Fărcăşanu era liderul noii generaţii de liberali, şi era sortit unei mari cariere politice. Era un bărbat frumos, şcolit, de tradiţie liberală, făcuse studii la Londra şi Berlin, se căsătorise cu Pia Pillat din familia Brătianu. Avea toate datele să se impună. În jurul lui roiau cel mai talentaţi tineri apăruţi in anii 40 care îl idolatrizau. Erau strînşi în redacţia jurnalului liberal „Viitorul”, condus de Mihail Fărcăşanu. Noi voiam în anii 90 să reluăm acel spirit intr-un moment în care PNL era în mare suferinţă, dezbinat, rupt în diverse facţiuni. Si ne foloseam de oameni din aceea generaţie care lucraseră cu Mihail Fărcăşanu şi reuşisera sa supravieţuiasca vicisitudinilor istoriei o jumatate de sfarcasanu 2ecol.

Voiam – ca un arc peste timp – să refacem acea tradiţie. Nu s-a făcut din cauză că la scurt scurt timp Vintila Brătianu a murit (1994). Vintila Brătianu fusese prieten apropiat cu Fărcăşanu şi fugise din ţară în acelaşi avion cu el şi Pia Pillat. ( oct 1946). Normal, îl vedeam ca pe un continuator legitim. Dintre cei care făcuseră parte din acel grup mai era în viaţă şi Paul Dimitriu care trăia în Franţa. Nu era pe lista noastră pentru că avusese o ceartă serioasă cu Alexandru Paleologu în curtea bisericii române din Paris în 1990, cînd ambadaorul nostru in Franţa l-a pălmuit pentru „o infamie” comisa faţă de rege, dacă îmi amintesc bine episodul. Cei doi fuseseră foarte prieteni in tinereţe, mîncaseră şi puşcărie destulă în anii 50-60, dar unul devenise republican şi se pare şi omul regimului. Celălalt rămăsese monarhist convins. De la el m-am molipsi şi eu monarhist ( „Mihăist”)şi am rămas pînă azi.

Mi-am adus aminte de toate aceste amănunte din trecut, citind „Viitorul libertăţii” de Mihail Farcasanu. Este o culegere de articole, documente, cuvintări ţinute in comunitatea românească, interviuri, rapoarte, scrisori trimise de Fărcăşanu liderilor occidentali, autoritătilor SUA, de-a lungul unui lung şi amar exil. Textele sunt din perioada 1944-1963.

Sentimentul cel mai puternic pe care mi l-a dat cartea este cel al zădarniciei. Cei care au reuşit să se refugieze în occident în anii 40 fugind de ocupaţia Armatei roşii au incercat în emigraţie să facă ceva pentru România. Au fost convinşi că e vorba de o neînţelegere şi că dacă ei vor convinge guvernele de la Londra, Washington şi Paris cu privire la ce se întîmpla dincolo de cortina de fier, liderii occidentului vor ajuta popoarele subjugatfarcasanu  3e să se elibereze. Nu era o neînţelegere,cum au crezut ai nostri, acei lideri occidentali ştiau foarte bine ce se petrece.

A fost o iluzie extrem de costisitoare pentru că la Moscova, în octombrie 1944 (Stalin Churchill), apoi la Yalta, Postdam, la conferinţa miniştirilor de externe de la Moscova, decembrie 1945, si la conferinţa de pace de la Paris, s-a hotarît soarta României, ( ca şi a altor popoare). Europa a fost impărţită în sfere de influenţă, in zone de dominaţie şi control şi asta a fost tot. URSS a considerat Europa centrală şi de est prada ei de război. In timp, Mihail Fărcăsanu si ceialalţi din splendida generaţie de politicieni din exil, au constatat că românii sunt victime, că au fost cedaţi Moscovei şi nu era nimic de făcut.

Americanii şi aliaţii lor ţineau un dublu discurs. Nu era de aşteptat o intervenţie SUA etc. Dezamăgirea a fost mare şi un moment de conştiinţă teribil. Treptat liderii politicii ai emigraţiei s-au retras in viaţa privată, au imbătrinit, reacţiile lor au fost tot mai rare. După Budapeste 56 şi Praga 68 era clar că SUA nu erau deloc dipuse să îşi sacrifice the boys pentru libertatea altora.

Pină la urmă s-a întîmplat ce trebuia să se întîmple. Dorinţa de libertate despre care a scris şi a vorbit Mihail Farcăşanu toată viaţa acasă ca şi în exil, a învins. Popoarele captive s-au eliberat în 1989 singure. Nu au fost eliberate de alţii. Au luat prin surprindere pe sovietici, dar şi pe occidentali în egală măsură. Mihail Fărcăşanu din păcate, nu a mai apucat acest glorios moment al reciştigării libertăţii. S-a stins în 1987 la Washington DC unde trăia de decenii.

Spune-ți opinia, fă-te auzit!