SCRISOAREA 122
Pe ici, pe colo, găsim ziare româneşti. Sunt de fapt, publicate în Italia, dar ne ţin la curent cu ce se întâmplă în ţară şi cu ce se întâmplă cu românii care muncesc zvărliţi în lume.. Ce mai zice premierul României, cu cât s-au scumpit casele, cum o duc stranierii din Spania, ce necazuri au cei din Irlanda… Foarte puţini dintre noi citesc, e suficient însă să afle cineva o noutate că se şi împrăştie la telefon.
Ai auzit, cică Năstase dă 3000 euro cui se întoarce în ţară, la muncă!
Nu Năstase, cică ălălalt!
Ei, în fine, tot aia! Oricum, nu dă nici unul!
Şi dacă ar da, ce faci cu 3000 euro! Îţi mai pune şi interdicţie să pleci din nou. Cine ştie!
Auzi, dar eu am citit un interviu de-a lui Băsescu. Ăsta-i corect. Ştii ce-a zis?
Eh?
A zis că ne mulţumeşte pentru efort, că datorită nouă lucrurile au mers cât de cât în ţară. Zice că dacă nu trimiteam noi bani, cei de acasă, de exemplu, nu luau zahăr şi altele şi încetul cu încetul se închideau şi fabricile care mai sunt.
Păi, aşa-i, dacă nu trimitem noi bani, cei de acasă cu ce cumpără!
Aşa, şi zice că ne mulţumeşte şi că ne aşteaptă să ne întoarcem peste 3 – 4 ani. Auzi, 3 sau 4 ani! Aşa că să ne luăm gândul să plecăm mai repede! Atunci vor avea nevoie nu de banii noştri, ci de forţă de muncă.
Dacă o să o mai avem, că murim pe aici!
Măcar m-a emoţionat! Ne-a mulţumit săracul!
Tare m-aş întoarce în ţară! Dar tare m-am săturat de sărăcie!
Şi aici nu eşti tot sărac?
Ba da, dar nu te ştie nimeni!
SCRISOAREA 123
Eram singură într-un autobuz. Aşa mi se părea, dar în spatele meu era un bărbat care m-a auzit vorbind la telefon. Când am închis, am auzit o voce:
Şi de ce-aţi venit aici, doamnă?
Era român. Un bărbat frumos, curat, îngrijit şi educat (pasăre rară!).
Ei, de ce? Pentru copii!
Am intrat în vorbă. Era în preajma sărbătorilor. Îl aştepta soţia lui < acasă>( o garsonieră închiriată). Chinul meu a părut deodată mic pe lângă al lui, când am început să povestim.
Era în Perugia de şase ani. Abia ajuns, a început să meargă pe jos în afara oraşului, bătând la toate porţile. Ştia doar vreo 15 cuvinte gen < Caut de muncă> şi < Sunt român>. Dormea într-o pădurice din zonă. După vreo două săptămâni ( îl usturau tălpile de acum) a găsit o < cantina>, adică un fel de MAT, un loc unde se prepară şi se depozitează vinul. Patronii aveau şi via lor, dar cumpărau şi struguri. Au spus că au nevoie de el vreo lună. Şi acum, după şase ani, tot aici munceşte. La început, a dormit vreo 6 luni în pădurice. Era casa lui. Cumpăra mâncare rece, brânză, roşii şi se spăla la locul de muncă. Trei băieţi acasă şi o soţie care aştepta bani. Aşa că strângea din dinţi. Sâmbăta mergea la poştă, plătea un euro şi suna acasă:
Fiţi atenţi, avem 10 minute de vorbit. Atât am plătit, aşa că spuneţi repede ce faceţi!
Nu a venit în ţară 5 ani la rând, de teamă că nu va mai putea să se întoarcă. Era înainte de intrarea în Uniune.
Înainte să cobor din autobuz, am reuşit să-l întreb:
Şi după ăştia 6 ani de chin, eşti măcar mulţumit? Ai realizat ceva?
A oftat:
- Mi-am crescut băieţii. Altceva, nu mare lucru!
SCRISOAREA 124
Mă străduiam din răsputeri să par indiferentă la schimbarea unui nou loc de muncă. Maria şi Bocio… Ştiam că timpul trece şi speram ca românca al cărui loc îl ţineam să sune şi să anunţe că, de fapt, nu mai vine. Dar a venit. Cu două zile înainte venise să mă cunoască un coleg de muncă de-a lui Romeo, pompier şi el. Rosario. Soţia sa, Grazia, avea ambii părinţi bolnavi. Tatăl cu Alzheimer şi mama cu Parkinson. Un cuplu de boli mintale. Minunat. M-am temut, dar nu aveam încotro. Am fost condusă să văd casa şi familia. Spre norocul meu, printre picioare se amestecau şi două fetiţe: Chiara – de cinci ani şi Elena de 2 ani. Şi tot pe acolo se învârteau vreo 5 pisici…Păr de pisică peste tot, copii care ţipau şi doi bătrâni la pat. O confuzie totală.
M-am speriat. Am zis pe faţă < Da!>, dar odată reîntoarsă la Romeo i-am rugat pe toţi să-mi caute altceva.
SCRISOAREA 125
Cu ceva vreme înainte aflasem că Romeo era divorţat şi că avea o fată de 16 ani, aproape cât fata mea cea mică. Am aflat că fosta soţie bea de mulţi ani şi că fata suportă crizele ei de nervi. Am aflat că a fost internată încă de când erau împreună, dar că viciul a fost mai puternic. Într-o zi, am fost rugată să dau o mână de ajutor la curăţenie în casa ei şi am văzut tot.
În primul rând, o mizerie < cu luciu>. Când intrai în casă, trebuia să ieşi apoi repede afară, să respiri, să te gândeşti şi să-ţi faci curaj. De exemplu, în bucătărie resturile de pâine stăteau în compania mucurilor de ţigară, farfurii cu mucegai stăteau alături de vreo pereche de ciorapi de nylon, gunoiul dădea pe afară şi tot aşa. Atmosfera era tensionată, Rita se prefăcea că este o mare doamnă gospodină care-mi arată ce să fac…Până la un moment dat când …dispare…iar fata ei începe să plângă de ruşine. Mama ei era beată. I-am spus că nu e o boală care se ia, că nu este ea vinovată de problemele celor mari, că şi mama mea a băut şi că şi eu m-am ruşinat…S-a aruncat în braţele mele şi a plâns…şi a plâns…
M – am gândit ce fragili sunt tinerii! Şi copiii mei! Toţi par mari, ştiu ce marcă de blugi le vine bine, încep să fumeze pe ascuns, încep să braveze, dar sunt atât de fragili şi au atâta nevoie de noi!
Seara, i-am spus lui Romeo:
Nu e problema mea, sunt doar o biată româncă, dar am copii ca fata ta. N-o lăsa acolo, te rog! Ai grijă de ea! N-o lăsa să lupte singură cu demonii din casa aia!
M-a privit. Nici măcar rudele nu îndrăzniseră să-l sfătuiască ceva. Toţi au considerat că este matur, că ştie ce face.
Greşit. Avem nevoie mereu de prieteni şi de sfaturi. Nu trebuie să fim singuri printre singuri. E de ajuns să ne intereseze ce face celălalt, o vorbă poate schimba un drum.
Mi-a răspuns:
N-o s-o las!
De vreun an, Suzie stă la el! Rita se luptă în continuare cu demonii.
Astfel am aflat un alt lucru: murdăria de pe rufe este mereu aceeaşi, în toate familiile lumii.
