Patti Smith şi Robert Mapplethorpe. Una dintre cele mai frumoase poveşti de iubire spuse vreodată. Ea: poetă, muzician, unul dintre cele mai influente nume ale mişcării punck-rock din New York-ul anilor 70, supranumită și the godmother of punk. El: frumos, controversat, unul dintre cei mai inovatori fotografi ai ultimilor cinzeci de ani. Legenda spune că este omul care a reușit să suprindă, în imaginile sale, albul perfect și negrul cel mai profund.
Era vara anului 1967 când Patti Smith pleacă de acasă. Era foarte tânără, nu avea nici douăzeci de ani și tocmai ce născuse un copil pe care, neavând cu ce să îl crească, îl dă în adopție. Dintr-un mic orășel din statul New Jersey, ajunge în New York-ul unde Andy Warhol era rege, Allen Ginsberg era profet, iar zeii purtau plete și cântau la chitară. Nu avea niciun ban în buzunar, ci doar determinarea imensă de a deveni artist. Multe zile a trăit pe străzi, a dormit prin parcuri și a mâncat din mila unui boschetar cu relații încropite pe la bucătăriile unor cârciumi. Era vara în care l-a cunoscut pe Robert Mapplethorpe, grație unei serii de evenimente mai mult sau mai puțin întâmplătoare. Era le fel de tânăr ca și ea și la fel de nerăbdator să devină un mare artist.
Robert Mapplethorpe provenea dintr-o familie catolică, conservatoare. Atât de conservatoare, încât atunci când le-a prezentat-o părinților săi pe Patti a trebuit să mintă că sunt căsătoriți. Bătrânii Mapplethorpe aveau să rămână cu această credință toată viața, în ciuda faptului că cei doi nu se vor căsători niciodată. Deși el a fost cel care a luat-o de mână, atunci când căminul ei era magazia unui butic de gablonțuri, Patti avea să fie umărul pe care tânărul și neliniștitul Robert se va sprijini toată viața. El era artistul, plin de talent, dar și de spaime, pe când ea era firea lucidă și luptătoare care avea să îl tragă sus, atunci când el era cel mai jos. A crezut în talentul lui așa cum nimeni nu avea să o facă vreodată. Chiar și atunci când durerea îi ajungea la os, chiar și atunci când el mergea să se prostitueze la colț de stradă, neștiind cum să își accepte natura homosexuală, chiar și atunci când drogurile îi blocau mintea, cu totul. Și cu toate că Robert era cel talentat, Patti a ajuns faimoasă înaintea lui. Prin determinare, noroc și muzică.
Prin relația lor, mai întâi de iubiți, apoi de prieteni și, din când în când, de amanți se scurge o epocă. Au fost acolo atunci când Chelsea Hotel părea să fie centrul lumii. Au fost acolo atunci când Janis Joplin, Jimmi Hendrix și Jim Morrison erau nimeni, dar și când aceiași Janis Joplin, Jimmi
Hendrix și Jim Morrison au murit, plânși de o planteă întreagă. Nu i-au despărțit războaie, nu i-au apropiat idealuri. Tocmai de aceea povestea lor nu este o lecție de viață ci do
ar una simplă, de iubire.
În 1989, după câțiva ani în care nu se mai văd, Patti află că Robert este grav bolnav. SIDA. Aveau amândoi 43 de ani. Ea era de ceva vreme căsătorită cu Allen Lanier și însărcinată cu cel de-al doilea copil, iar Robert trăia cu susținătorul și protectorul său, Sam Wagstaff. În ultima parte a vieții îi este alături fără pauză și îi promite că, într-o bună zi, va spune lumii întregi povestea lor. Și a făcut-o, în Just Kids (Bloomsbury Publishing, 2010). O carte sinceră, despre o epocă și doi copii, Patti și Robert, apreciată de critică și recompensată cu National Book Award. „Nu am trecut niciodată fizic granițele orașului New York, ci doar prin intermediul cărților pe care le citeam și un am stat niciodată în avion, unul alături de celălalt, pentru a ne înălța, ținându-ne de mână, către ceruri nemaivăzute și pentru a coborî pe pământuri necunoscute. Cu toate astea, Robert și cu mine am explorat frontierele artei noastre și am știut să ne facem unul altuia loc în lume. Iar după ce el nu a mai fost, am continuat să pășesc pe scenă, să închid ochii și să mi-l imaginez dându-și jos haina de piele și trăgându-mă de mână către tărâmul celor o mie de dansuri.”
Stimate domnule Iaru,
Sunt aproape de acord cu dumneavoastră. În anul 1967, an pe care eu l-am luat ca reper strict din motivul că atunci Patti Smith ajunge în New York, nici Janis Joplin, nici Jimmi Hendrix, nici Jim Morrison nu erau tocmai anonimi. Sau dacă erau pentru marea scenă a lumii, în niciun caz nu erau pentru Smith și Mapplethorpe care crescuseră, literalmente, odată cu ei.
Și cu toate acestea, coincidență sau nu, există câteva date factuale care confirmă acest an, 1967. Cum ar fi, de exemplu, celebrul Monterey Pop Festival, considerat de către cronicarii vremii
drept locul în care au avut loc primele mari apariții publice ale lui Joplin și Hendrix (Alice Echols, Scars of sweet paradise: the life and times of Janis Joplin, H. Holt, 2000).
Apoi, vorbind strict din punct de vedere discografic, din câte știu, atât Joplin cât și The Doors atunci semnează primele mari contracte, chiar în 1967. Joplin cu Columbia Records, însă nu
ca artist solo, ci împreună cu Big Brother and the Holding Company, iar The Doors cu Elektra Records. Atunci apare „Light my fire”. Hendrix, la fel, în anul 1967 lansează primul său album
de studio, legendarul „Are You Experienced?”
Dar, desigur, aceasta este doar o coincidență. Niciunul dintre cei trei nu erau nulități, iar schimbarea adevărurilor istorice poate fi extrem de pricinoasă. Totuși, nu știu în ce măsură suflul
poetic are de-a face (întotdeauna) cu timpul istoric real. Uneori mi se pare mai inspirat să mizezi pe istoriile măsurate în timp imaginar, așa cum bine ne învață teoria cuantică. Ce poate fi mai poetic decât să își imaginezi că istoria universului în timp imagar ar putea începe la Polul Sud!
Haios, dar neadevărat. Dacă în ’67-68 Joplin şi Hendrix erau nimeni… Atenţie, uneori suflul poetic ne face să abolim realitatea, ceea ce sufocă tocmai suflul…