Am recitit o carte care m-a impresionat cind am citit-o prima dată. Mi-a reamintit din nou de rivalități, meschinării, resentimente, de conflicte oarbe pentru reputație și parale, pînă la urmă, din lumea culturală autohtonă. Sigur animozitățile rămîn, ca peste tot. Mai puțin se vede la București valoarea dincolo de înghesuiala de pe treptele Ateneului sau Academiei.
În cartea lui Klaus Lang, „Celibidache si Furtwangler„ este vorba în esență de relația dintre un artist și putere. Politicienii sunt hămesiți să-și anexeze prestigiul marilor artiști. Cu cît ești mai celebru cu atît ești mai curtat de ei. Cînd e vorba despre o dictatură insă lucrurile se complică.
Furtwangler putea să părăsească Germania în anii 30 ca atîția artiști, dar a preferat să 
rămînă în Germania să conducă Filarmonica din Berlin, cotată în epocă drept cea mai bună din lume, grație activității îndelungate aici a lui Furtwangler. A deținut și anumite funcții oficiale. Muzicienii evrei au fost înlăturați din orchestră fără ca Furtwangler să protesteze. Propaganda s-a folosit copios de prezența lui la pupitrul Filarmonicii din Berlin. A fost prezentat de Goebbels ca o mare valoare a regimului nazist, era mîndria lui, etc. Furtwangler nu a părut deranjat de reclama care i se făcea. Mai tirziu s-a apărat zicînd că a făcut rezistență prin cultură și că a oferit poporului german muzică adevărată la cel mai înalt nivel și nu regimului nazist. După război a fost acuzat de nazism, de colaborare cu regimul lui Hitler, și a fost interzis – pînă-n 1947 cind a fost denazificat în doua rînduri la Berlin și Viena.
Furtwangler trecea drept cel mai mare dirijor al epocii, nu era un artist oarecare. În fond mă întreb cît de politică este muzica? E un act de sprijin al regimului dacă dai un concert cu Bach, Beethoven sau Brahms la care asistă Hitler, Goring, Goebbles ? De la ce limită încolo colaborarea trece pe partea rea a istoriei? Mulți au fost prinși cu sau fără voia lor în ambuscada asta. Răspunsurile nu sunt clare nici azi. Toscanini, von Karajan au trecut prin aceleași experiențe. Au fost acuzați de pactizare cu regimul fascism/nazist, interziși, denazificați, etc. Un exemplu al impactului chestiunii în acei ani – Furtwangler trebuia după reabilitarea lui, să facă un turneu in SUA la sfirșitul anilor 40. Mari artiști de origine evreiască, Arthur Rubinstein, Isaac Stern, Wladimir Horowitz etc. au refuzat să concerteze sub bagheta lui.
Dezbaterea a continuat decenii și e la fel de pasionantă azi ca și ieri. Într-un interviu Celibidache spune „Știu, Karajan place maselor. Ca și Coca Cola !” Celibidache era rău de gură, lucru care i-a adus multe necazuri. Nu exista să nu spună răutăți care făceau deliciul cititorilor, admiratorilor lui, dar care i-au adus multe dușmănii. In spațiul german, unul al reținerii, al politeții reci și ipocriziei aș spune, acest stil nu a prins. Era un contrast temperamental care nu i-a ajutat deloc în carieră. S-a simțit mai bine în America de sud, în Franța, în Italia, locuri unde a dirijat mult pînă să fie numit directorul Filarmonicii din Munchen, orchestra din care a făcut una dintre cele mai bune din lume. Să ne intoarcem la „Cebidache și Furtwangler. Marele conflict postbelic de la Filarmonica din Berlin” de Klaus Lang.
In 1945 printre ruinele Berlinului cucerit de Armata roșie, Sergiu Celibidache, un necunoscut, preia Filarmonica și o salvează, Dirijează, aranjeaza turnee și concerte. Nu are o sală, cea veche fiind distrusă de bombe, etc. Are dificultăți nenumărate. Celibidache e o soluție miraculoasă, e iubit de instrumentiști, de berlinezi, etc. Era o soluție, faptul că era foarte tinăr, nelegat de vechiul regim, un necunoscut, negerman, etc l-au ajutat. Ceilalți fuseseră implicați in regimul nazist și Aliații aveau mari rezerve asupra lor. Dar Celibidache face toate lucrurile astea in absența lui Wilhelm Furtwangler, dirijorul consacrat al Filarmonicii, interzis din cauza acuzației de nazism. Se afla de altfel departe in Elvetia rezumîndu-se scrie scrisori lui Celibidache, să ii dea sfaturi pentru orchestră și să îi ceară ajutor pentru procesul de denazificare pe lîngă Aliați. Celibidache, clar, a fost o văzut ca o soluție de moment. In 1947 aceasta perioadă ia sfîrșit cînd Furtwangler primește dreptul de a dirija. Atunci și situația lui Celibidache și a Filarmonicii din Berlin se schimbă. În ciuda fidelității sale începe să fie privit cu suspiciune de Furtwangler, nu prea fericit cu succesele discipolului său. Pentru un timp Furtwangler e mulțumit de acest aranjament în care Celibidache se ocupă de orchestră iar el călătorește și dă concerte.
Furtwangler este considerat cel mai mare dirijor al epocii. Plin de glorie, este poftit peste tot să dirijeze, este plătit regește, dă interviuri, înregistează discuri. Se revanșează pentru perioada cind a fost interzis. Furtwangler il privește pe Celibidache doar ca un înlocuitor al său, nu ca un urmaș. Bun cît își îndeplinește rolul în care e distribuit de însuși marele Furtwangler. Dar adevăratul șef al Filarmoniciisete rămîne el. Cît lucrurile stau așa relatiile dintre ei sunt foarte bune. Schimbul de scrisori arată foarte fidel evoluția relațiilor dintre ei. Locul lui Furtwangler la Filarmonica din Berlin este păstrat, este așteptat – de instrumentiști, de berlinezi, de presă – să se întoarcă. Perioada 1945-47 a fost uitată. Lipsa de tact proverbială a lui Celibidache față de acei instrumentisti depășiți, imbătriniți, care nu mai fac față și pe care ar vrea să îi schimbe, joacă de asemenea un rol în antagonizarea orchestrei și înlăturarea sa mai tîrziu.
Și rivalul celor doi, Herbert von Karajan, e în aceeași situație cu Furtwangler – interzis, denazificat. Din 1947 primește permisiunea de a dirija. Raporturile se schimbă între cei trei în această a doua fază a dramei. O rivalitate puternică iși face loc. Chiar și între fidelul Celibidache și patronul lui Furtwangler. Cei trei se admiră și se detestă în același timp. Sunt rivali, pentru 
fiecare ținta este Filarmonica din Berlin. Lucrurile se apropie de deznodămint, Furtwangler se stinge in 1954. Celibidache pierde competiția pentru preluarea Filarmonicii din Berlin, pe care o salvase in 1945. Postul este primit de marele său rival, Herbert von Karajan. Va dirija 20 de ani orchestre de mina a doua rătăcind prin lume. Apoi va prelua in 1972 Orchestra din Munchen și-și va arăta marea sa clasă. Rămîn la părerea că Sergiu Celibidache a fost cel mai mare dirijor al epocii lui. Unii il preferă pe Karajan, un produs marchetat, branduit, produs vîndut de agențiile de impresariat. Dar marele artist, magicianul baghetei, a fost – pentru mine cel puțin – Celibidache.
O carte tensionată, „Celibidache si Furtwangler ” la editura Humanitas. O dramă de factură shakespereana. O poveste a resentimentului. Pilduitoare. Competiția acerbă dintre citeva genii ale secolului XX. Furtwangler, Celibidache, Karajan. A fost o rivalitate dusă la paroxism, plina de turpitudini motivate de satisfacerea vanității, de bani, de întîietate și glorie. Instrumentul celor trei – muzica, cu M mare.
STELIAN TĂNASE
CITESTE SI DA MAI DEPARTE!
Copyright DESKREPORT