Sunt născut in februarie 1952. La Moscova Stalin mai avea de trait un an si atinsese cota maximă a paranoiei. Gulagul era plin cu milioane de prizonieri. Războiul din Coreea era departe de a se încheia. Europa de Est era bolșevizată și trăia extrem de greu sub ocupația Armatei roșii. Era sa nu ma mai nasc. Iata cum. In 1951 gloriosul general al trupelor americane din Asia de sud-est, Douglas McArthur a cerut ultimativ folosirea bombei atomice in razboiul din peninsula Coreea. Dacă de la Casa Alba ar fi primit acordul treaba era gata. Omenirea ar fi sărit in aer! Degeaba părinții mei se cunoscuseră la Salonul de dans Ileana de la capătul străzii Avrig. Spermatozoidul care mă purta nu avea cum să mai ajungă la adresă…
La Washington era președinte Harry Truman, iar din 1953 generalul Dwight Eisenhower. Lumea se afla în plin „război rece”. Sub aceasta zodie am trăit mai mult de jumătate din viață cu o întreagă generație. Acest tunel a durat pînă cînd în decembrie in 1989 în insula Malta liderii celor două supraputeri, Bush și Gorbaciov, au anunțat că lungul război rece s-a încheiat. Aveam 37 de ani deja, vestea a venit cam tîrziu pentru mine, tineretea mea se dussese. Totuși Ceaușescu mai avea de trăit doar douăzeci de zile. Nu stiam dar mai era puțin timp pînă cînd aveam sa cunoaștem gustul libertății. Regimul se va prăbuși dar aveam să tîrăsc cu mine tot restul vieții amintirea de cenușă a războiului rece – rama tabloului în care am evoluat împreună cu generația mea.
Estimp s-au scurs multe evenimente, pe care le-am privit de la distanță, care ne-au marcat viețile ca un incendiu din curtea vecinului. LA 5 martie a murit Stalin si l-au bagat imbalsamat in mausoleul lui Lenin din Piata Rosie. Ar trebui să încep enumerarea cu răscoala din Berlinul de est, iunie 1953, împotriva ocupației sovietice. Ar urma Congresul XX PCUS de la Moscova, cînd Nikita Hrusciov a demascat cultul lui Stalin. Apoi Budapesta 56. La București prima mea amintire este despre viscolul din iarna 1954. Ca prin vis îmi apar tata și bunicul meu, Filip – dau zăpada afară din curte să elibereze ferestrele și ușa, să putem ieși din casă. Se intîmpla pe strada Popa Lazăr, la nr 5, vizavi de biserica Sf Nicolae, lîngă Hala Obor. Zăpada depășea streașina casei noastre în înălțime. Ar mai fi ceva – in 1958 retragerea Amatei roșii și atmosfera febrilă din casă ( ne mutam in alt cartier, la Bariera Vergului). Era un amestec de bucurie și teamă legată de plecare Armatei rosii. Ce va urma? Cade Dej? Nu potopesc americanii cu bombe ca în aprilie 1944? Nu s-a întîmplat nimic. Vin apoi pe răboj alegerea lui Kennedy, ridicarea zidului de la Berlin în august 1961, criza rachetelor din Cuba toamna 1962 cind am simtit o mare teamă în jur. Apoi a fost ucis Kennedy la Dallas.
Prima mea luare de contact cu realitatea planetei s-a întîmplat în august 1968 cu invadarea Cehoslovaciei, despre care am înțeles cîte ceva. Aveam deja 16 ani. Imi petreceam vremea jucînd fotbal în curtea școlii, cîntînd la ghitară într-un părculeț din coltul blocului (P3, strada Stejarului 42), curtînd fetele frumoase și – mai ales – citind pe rupte. Am avut pasiunea cititului. O am și azi.
Fundalul copilăriei și adolescenței, petrecute cu cheia de git, a fost – ca un ecran de cinema – războiul din Vietnam. De la un punct încolo toate jurnalele tv, ziarele de la București cuprindeau neapărat știri despre bombardamentele aviației americane, miile de victime, bombele cu napalm, Ho Si Min, preoți budiști care își dădeau foc la Saigon, Vietcong, masacre (de ex .cel de la My Lai), piloții americani făcuți prizonieri, demonstrațiile uriașe de protest de la NY, Chicago etc. Plus un șir de nume misterioase (delta Mekong, Da Nang etc) care se schimbau în fiecare zi.
Era un război de guerila purtat în junglă, fără un front clasic în care dușmanii stau față în față. Citind comunicatele nu înțelegeai nimic, nici cine pierde, nici cine cîștigă. Era un război murdar. Așa s-a scurs adolescența mea – citind comunicate, ascultînd Janis Joplin și Jimi Hendrix, visând să ajung cumva în Occident. Nu prea știam cu cine să ținem, pariam pe întrebarea – cine va cîștiga? Ii simpatizam pe americani, nu pe vietnamezi, pe care îi vedeam ca pe marionetele URSS&China. Vietnamul de nord însemna regimul comunist, detestat la Bucuresti de aproape toată lumea. Ne întrebam – stînd de vorbă seara în jurul unei ghitare – ce caută americanii în Vietnam? De ce bombardează oamenii nevinovați, de ce folosesc napalm ? De ce a atîtea victime? Eram intăriți să ne punem aceste întrebări de protestele din campusurile americane, de marșurile anti-război, de mișcarea hippy – pe care le simpatizam. Eram destul de încurcați în opțiunile noastre. Doream să cîștige SUA pentru că înțelegeam destul de exact că în Vietnam se confruntau pe viață și pe moarte cele doua sisteme. De comunism eram sătui.
La un moment dat beligeranții s-au înțeles. La 23 ianuarie 1973 Richard Nixon a anunțat încheierea războiului din Vietnam. Ajunsesem cu lecturile la Montesquieu, Rousseau, Marx, Tocqueville ca filosofi, și Kafka, Proust, Faulkner în literatură. Scriam primul meu roman „Luxul melancoliei”. M-am emancipat de părinți.In toamna m-am mutat în oraș într-o casă ciudată pe care am descris-o mai tîrziu în alt roman „Corpuri de iluminat”. Și totul consumat printre mii de comunicate și știri despre masacre, bombardamente, avioane doborîte, întîlniri între delegați la Paris. Le Duan si Henry Kiessinger. Orice făceam avea ca ingredient un episod din acel război îndepărtat.
Așa ne-am dus viața, eu și mulți din generația mea. La Casa albă s-au perindat de la începutul conflictului John F Kennedy, Lyndon Johnson, Richard Nixon, Gerald Ford. La Moscova Stalin, Hrușciov, Brejnev. În fine, la Paris delegații SUA și Vietnamului s-au înțeles. Americanii – presați de protestele masive de la ei de acasă – s-au grăbit să părăsească Vietnamul (cam în debandadă) cînd au înțeles că nu pot ieși victorioși. Plătiseră cu peste 56.000 de morți, vietnamezii pierduseră două milioane de-ai lor. Hanoi-ul a semnat pacea presat de Moscova și Beijing. Astfel, războiul din Vietnam a luat sfirșit. A rămas în urmă ca o amintire și odată cu el s-au dus copilăria și adolescența noastră.
Pe Netflix există un serial documentar – 10 episoade/10 ore- „The Vietnam War”. Am avut răbdare să-l văd în acest week-end. Am recapitulat fără să vreau epoca pe care am traversat-o în Sud-Estul Europei, undeva, într-o țară comunistă.
Fragment din volumul de amintiri „Sunt un copil al razboiului rece” in curs de aparitie, 2019
STELIAN TĂNASE
DESKREPORT
Abia astept volumul de amintiri „Sunt un copil al razboiului rece” la care lucrati , maestre !!!… si eu 23 august 1952 , adica tot ce relatati voi trai cu maxima efervescenta si placuta melancolie !
Multumesc , Stelian Tanase !