tanase nisaAm găsit o notă intr-un jurnal din 1986. Un prieten imi spunea ceva in toiul unei discutii pe tema ce facem ca sa ne salvam? Aveam toti nevoie de putina libertate, macar atit. Eu propuneam sa sa formam un grup si sa scriem un protest.Nu aveam curaj singur, eram un necunoscut. Discutia noastra avea ca scop sa il atrag in grup. A răspuns sceptic ” Nu există decît soluția individulă!” Il intreb – Deci fiecare pentru el?” Ne ducem la fund toti, disparem ca natie…Toată Europa se ridică….” „Asta e! a zis si a fugit după un tramvai care intorcea la catedrala Sf Iosif. Era dictatură, lumea devenise insuportabilă și nu se ivea nicio ieșire, nicaieri.
A venit decembrie 1989, totul s-a schimbat. În anii 90, românii au improvizat un soi de solidaritate menită să îi scoată din greutăți.Isi refaceau moralul. Am devenit conștienți că numai odată cu lumea românească, pe ansamblu, destinele noastre se vor schimba. Numai așa – personal dar si cu familiile – vor scăpa de săracie, vor fi liberi. Numai in acest cadru, nu singuri, nu fiecare pentru el. Ne simțeam legați de „destinul nostru național”
.Anii 90/2000 a adus multe dezamăgiri. Am ratat toți multe ținte. Am fost invadați de minciună și coruptie. Speranțele noastre s-au năruit una cite una. Nu am reusit să ne ridicăm, Între ce visam in 1990 si ce am realizat s-a căscat o prăpăstie tot mai adincă. Individul și familia s-au decuplat de ideea /sentimentul reușitei comune.
În anii 90 ieșeam in stradă și protestam cind eram nemultumiti. Luptam in comun pentru binele nostru. Acum se procedează diferit. Tragi fermoarul unei valize cu citeva lucrușoare și pleci in Occident sa te realizezi. Fenomen de masă, milioane au plecat deja cu gind sa nu se mai intoarcă. Sa-si facă alta viață acolo, departe. Succesul nu mai are legatura cu succesul țării. Nu mai ai timp să aștepti entru a trăi fericit. Lumea românească se transformă mult prea incet și ai doar o viață. De ce ai aștepta? Nu are rost.
Ne-am întors la însingurarea, alienarea, egoismul din anii dictaturii…Cum îmi zicea prietenul meu într-o stație de tramvai cîndva – „Nu există decît soluția individuală.”
DESKREPORT

Alătură-te discuției 1 opinie publicată până acum

  • Dan Nicolescu spune:

    ” Ne-am întors la însingurarea, alienarea, egoismul din anii dictaturii…”
    Nu, este mult mai rau. Cind nu ai nicio speranta si stii cine este vinovatul de acest lucru, se creeaza o solidaritate de ura impotriva unui singur adversar,si, daca vreti, chiar o solidaritate a fatarniciei. Si totusi, mai exista o urma de speranta: moartea sau indepartarea dictatorului si adoptarea unui fel de gorbaciovism adica imbunatatirea unei lumi strimbe, dar cu care ne obisnuisem
    Acum nu mai exista nimic decit lehamite si dorinta individuala de a scapa prin fuga. Tu , sau macar copii si nepotii tai, pe care ii pregatesti de mici, din scoala, pentru aceasta fuga.

Spune-ți opinia, fă-te auzit!