***La 4 ianuarie 1960 moare Albert Camus, mare scriitor francez, laureat al premiului Nobel pentru literatură.
„Albert Camus a fost ucis intr-un accident de automobil la 4 ianuarie 1960. Petrecuse sărbătorile la proprietatea pe care o cumpărase de curind in Provence cu o parte din banii primiți la premiul Nobel. Trebuia sa ajunga la Paris. La volan se afla prietenul său cel mai bun Michel Gallimard. Ceasul rău! Cei doi cumpăraseră bilete de tren, dar la Avignon s-au razgindit in ultima clipă. Camus a murit pe loc, strivit între bord și scaun. Pe bancheta din spate se găsea manuscrisul romanului la care lucra „Primul om”. Avea 46 ani. Camus trecea printr-o perioada fastă, după ani de zile cind scrisese puțin si nu prea inspirat. Acasa relatiile cu sotia sa, Francine, erau mai bune ca altădată. De doua ori in timp, ea încercase să se sinucidă. Odată fusese salvată de el cînd ea escalada un balcon să sară de la etaj. A doua oară într-un spital luase prea multe pastile…A mărturisit unui prieten după a doua tentativă că ea nu a mai suportat legatura pe care el o avea cu Maria Casares. Era un menage-a-trois. Acum, la sfirsitul anului 1959, lucrurile păreau să se fi reglat. Si cei doi copii (n 1945), gemeni, erau bine și fericiți.
S-au cunoscut la Alger, era profesoara de matematica, pianistă foarte buna. Frumoasa, delicată, Camus (extrem de muzical) a remarcat-o. A urmat o idilă romantică și o căsătoria în 1940 la Lyon. Rămași fara resurse trebuie să se despartă, Francine se intoarce la Oran, orasul ei natal. Nu s-au mai văzut pină la sfirsitul razboiului, separați de Mediterana. Camus s-a dus la Paris. Aici este e angajat la Le Combat de seful grupului de rezistență din care făcea parte, Pascal Pia. Lucraseră impreuna in presa la Alger în anii 30. În 1942, cu aprobarea cenzurii germane, apar la editura Gallimard eseul „Mitul lui Sisif” si romanul „Străinul”. Este cooptat in board-ul editurii. Situația lui se imbunătățeste, dar nu o poate aduce pe Francine la Paris pentru ca Germania ocupă sudul Frantei dupa debarcarea Aliatilor in nordul Africii.
Maria Casares și Albert Camus s-au cunoscut in 1944, la 19 martie 1944, la reprezentatia piesei lui Picasso – ”Dorința trasă de coada”. Camus a regizat spectacolul „de amatori”, Maria Casares a jucat un rol. Au mai participat Jean Paul Sartre, Simone de Beauvoir, etc. Viața de cuplu a celor doi indragostiti a inceput la 6 iunie, in ziua debarcarii aliate in Normandia. In toamna 1944 Maria Casares joacă în piesa lui Camus, „Neințelegerea”. Formau deja un cuplu arhicunoscut in Parisul efervescent de după Eliberare. „Banda” Sartre&Co se instaleaza in Saint-Germaine de Pres la cafeneaua Flore. Membrii ei Sartre, Simone de Beauvoir, Albert Camus, Boris Vian etc sunt stelele momentului. Sunt zilele cind existentialismul se face cunoscut. Cei doi hoinăresc noptile prin cluburile de jazz. Lui Camus si Mariei Casares le place sa danseze. Nu rateaza evenimentele mondene. Nici premierele, vernisajele sau lansarile de carte…Presa îi descrie mereu impreuna. Francine revine ingrijorată la Paris dornica să-si recupereze soțul. Ramine insărcinată. Maria Casares se desparte de Camus. 3 ani lungi nu se mai întilnesc. În 1948 pe bd Saint Germain-des-Pres, cei doi se intilnesc intimplător, și tot pe 6 Iunie. Hotărasc să-si reia legătura. Se văd frecvent, pasiunea reapare ca la început. Cînd nu se intilnesc, iși scriu cu fervoare. In 15 ani (1944-1959) schimba 850 de scrisori de dragoste. Dragoste adevărată, la umbra altei iubiri la fel de mari, pe care Francine i-o purta.
Camus are o viata sentimentală complicată. E predispus să multiplice idilele. Nu renunță la cuceririle vechi cînd începe una nouă. Pe lingă povestea de dragoste cu Maria Casares traiește mai mulți ani cu altă actriță, Catherine Sellers. Fireste și ei îi scrie scrisori de dragoste. Se dedubla sau pur si simplu mințea? Se juca, așa cum făcea cu personajele din piesele pe care le scria? Era un don Juan? Un cinic? Sau chiar se îndragostea sincer de fiecare dată? Mă intreb, pentru că scrisul lui Camus este eminamente etic. În romane, in piesele de teatru, în eseuri morala e pe primul plan. Dar, numai morala altora? Era un ipocrit, un păcătos asumat? Sau nu rezista tentatiei cind era vorba de sex? Imposibil de răspuns. Camus avea sigur sentimentul jubilației, bucuria de a fi iubit. si admirat. Temperamentul lui mediteranean il stirnea mereu. Urmarim aici doar faptele, asa cum le-au lăsat diverse documente. Lăsăm altora explicațiile savante.
Camus s-a născut in 1913, la Alger. Tatăl său a fost ucis la Verdun în primele zile ale războiului. A copilărit în cel mai sărac cartier al Algerului. Mama lui era surdă și analfabetă, muncea cu ziua. Norocul lui s-a numit Jean Grenier, profesor de filosofie, care l-a remarcat și l-a și protejat. O bursa l-a ajutat să absolve liceul, apoi să intre la facultatea de filosofie din Alger. Un amănunt – a jucat fotbal în adolescență, dar descoperirea tuberculozei de care suferea, l-a împiedicat să continue. Se angajează în presa, scrie, organizează o trupă de teatru. Vreme de doi ani este membru al partidului comunist, de unde este exclus. Are o căsătorie efemera, divorțează un an mai tîrziu. Declanșarea războiului în septembrie 1939, îi schimbă destinul. Mai ales căderea Franței din iunie 1940. La Paris, 1942, intră in Rezistență și începe să scrie romanul „Ciuma” pe care îl termina 5 ani mai tirziu, în 1947. Este publicat în acelasi an la editura Gallimard cu mare succes de public și presă.
Amintirea războiului, a Parisului ocupat de nemti, colaborationismul erau încă vii in memoria colectivă. Romanul Ciuma îi consolideaza prestigiul de constiință a acelei perioade. In 1947 părăsește redacția cotidianului Combat. Apărusera sciziuni, vechi camarazi se certau. Au apărut tabere, interese divergente. Morala fraternitații din vremea clandestinitatii – pentru care pleda el – pierduse teren. Se indepărteaza de presă, de controversele ei zilnice. Lasă politica, preferă masa de scris și sălile de teatru. Este tot mai dezamagit. Va fi și mai mult in 1952 după ce publică eseul „Omul revoltat” in care demască lagarele de muncă ale lui Stalin. Jean Paul Sartre – tovarășul de masa la cafenelei Flore – îl atacă în Temps Modernes pe care o conducea. Mai mult chiar, orchestreaza o campanie de denigrarea lui de pe poziții comuniste. Presa obediență de stînga si pro-moscovita se năpusteste asupra celui pe care pină atunci il gratula. Polemica Sartre-Camus va dura și duce la ruptura dintre ei.
Clar, Camus avea o viata sentimentala extrem de complicată. O familie, (era incapabil să o părăsească din cauza copiilor) întii de toate, doi copii gemeni. Mai era și Maria Casares, femeia vieții lui. Pentru ea a nutrit cele mai profunde sentimente de care era în stare. Mai era și Catherine Sellers. Plus alte amoruri, întîmplătoare. Camus era un bărbat frumos – după cum se vede in fotografii- cu o siluetă impecabilă, sportiv. Avea conversatie sclipitoare și mult șarm. Era la antipodul lui Sartre, care era urît. Lui Camus nu prea îi rezista nimeni. Era precedat de prestigiul lui intelectual din anii 50. Era amestecat in viata intelectuală a Parisului. Cred că amorurile in care se 
implica erau un refugiu. Il ajutau să supraviețuiască in tensiunea continuă în care trăia.
In 1957, pe cind se afla în mijlocul unei cabale, atacat, marginalizat, terfelit, spre surpriza tuturor – mai ales a lui – i se conferă premiul Nobel pentru literătură pe anul precedent. Cel mai tinăr scriitor care îl primea, 43 de ani. O adevărata bombă, care schimba multe. Percepția cu privire la Camus atrage atentia si asupra valoriloer pe care le apăra. Tirajele cartilor lui ating cifre impresionante. Este invitat să țină conferințe, să-și lanseze cărtile în Europa, în USA, în librării, în universități. Este pretutindeni foarte bine primit. Nu insemna că războiul în care era implicat la Paris cu adversarii săi de stinga si de dreapta, pentru adevar, justitie, morala, încetase după ceremonia de la Stockholm. Benefic, premiul il aduce din nou la masa de scris. Incepe să scrie un nou roman 
„Primul om”. Are si un nou amor. Cu daneza MI, foarte tinără, manechin cu contracte la Paris. Camus o instalează în satul Lourmarin unde isi cumparase o casa. Era suficient sa facă o plimbare pentru a fi cu ea în cîteva minute. Francine ignoră situatia de vodevil. După scrisorile pe care i le trimite, pare foarte indragostit- încă o dată deși era cam copt iar Mi nu implinise 20 de ani.
Da, viața e absurdă, dupa cum predica el. Și în viața lui – absurd cît încape. De ce nu? Trăiește pe multiple planuri, cultivă – sentimental vorbind – ambiguitatea. Nu se decide…Nimic nu începe și nimic nu se termina într-o lume in care dramele se succed la infinit. În ultimele zile ale vieții lui curmată absurd scrie iubitelor lui – separat, se înțelege – că este nerăbdător să le revadă la Paris, unde va ajunge în seara de 4 ianuarie. Avea un motiv temeinic să se grăbească. Nu a mai ajuns niciodată. Destinul lui s-a încheiat aici. Punct…L-a ucis ce iubea cel mai mult. Femeia.
*** Fragment din „Repertoarul amorului”, volumul 2, aparut la editura Hyperliteratura, septembrie, 2020.
DESKREPORT