Primul film dedicat “grupului Manuchian” a fost realizat la mijlocul anilor 70 şi a stîrnit nenumărate controverse. Cauza – a deschis răni necicatrizate. Au reapărut din uitare foşti membri ai Rezistenţei, rudele victimelor, jurnalişti, istorici ai Franţei din timpul regimului de la Vichy, memorialişti ai Ocupaţiei germane. A fost un subiect de presă extrem de fierbinte. Franţei i-a trebuit mai mult de o generaţie ca să poată discuta liber despre aceste chestiuni dureroase care – de altfel- au împărţit societatea în două. Deşi trecuseră 30 de ani de la încheierea războiului, discuţia a fost foarte aprinsă . De ce atîta patimă după atîta timp? Grupul Manuchian a fost unul aparte. Era format mai ales din străini – italieni polonezi, armeni, români, unguri, aproape toţi evrei. Foarte tineri, abia ieşiţi din adolescenţă, unii minori.

Liderul lor a fost Missak Manouchian, un armean. Grupul a fost foarte activ, curajos. Era bine organizat, acţiona cu mînă armată, punea bombe, asasina ofiţeri germani etc. Era un ciclu tragic. Rezistenţii ucid ofiţeri nemţi, Comandamentul german ordonă represalii, însemnînd zeci de execuţii pentru fiecare ofiţer ucis. Şi ciclul se reia, pentru că cei din Macquis vor ucide, la rîndul, lor pe cei pe care îi consideră vinovaţi. Palmaresul grupului – bogat. Asta a obligat Poliţia vichiştă şi Gestapo-ul să declanşeze o anchetă de mari proporţii. După un filaj de aproape un an, unul cîte unul din reţea cade în plasa întinsă. Şi trădarea a jucat un mare rol în poveste. Trădarea nu lipseşte niciodată în asemenea împrejurări.

În toamna anului 1943 se trece la arestări. Ancheta este dură, mulţi sunt torturaţi. Are loc procesul. La 21 februarie se pronunţă 23 de sentinţe de condamnare la moarte, 22 executate în aceaşi zi, la Mont Valerien lîngă Paris.Ultima, mai tîrziu, la Stuttgart, cînd Olga Bancic va fi decapitată. Acţiunea a fost dublată cu una de propagandă.

Un afiş roşu, înfăţişînd cîteva din chipurile membrilor grupului Manuchian este răspîndit în toată Franţa. De la el se inspira titlul filmului din anii 70. Afişul pretindea că “aşa zisa rezistenţă” era formată exclusiv din străini, evrei mai ales. Aţîţa la antisemitism, ură de rasă şi xenofobie. Lăuda marele succes al Poliţiei vichişte şi Gestapoului. Nu va trece anul şi Parisul va eliberat.

Alătură-te discuției 2 opinii publicate

  • Daniel spune:

    În Europa avem două ţări care încă mai păstrează vie angoasa provocată de al doilea război mondial. Acestea sunt Rusia şi Franţa. Pe ruşi îi înţelegem, a fost momentul lor de maximum sacrificiu şi în acelaşi timp de revanşă împotriva tuturor. Este momentul istoric care închide cercul deschis de Petru cel Mare. Este pentru prima dată când ruşii au reuşit să fie o superputere mondială. Din acest motiv rememorează continuu din 1945 şi până astăzi episoade din ” Marele Război”. La francezi este o altă situaţie. Franţa este marea putere care a fost umilită, distrusă, anihilată de Germania. Şocul provocat, durerea, senzaţia inferiorităţii nu a fost depăşită nici măcar acum. Filmele în care rezistenţa franceză distruge, luptă , anihilează, se revoltă, asasinează cotropitorul sunt o slabă, dar absolut necesară, rememorare a unei părţi din istorie în care îşi demonstrează că au reacţionat. Că a rămas ceva din spiritul de la 1789, sau din spiritul armatelor napoleoniene. Partea pozitivă este că aflăm de existenţa unor cetăţeni români care au făcut parte din această rezistenţă. este important deoarece avem episoade din istoria noastră care au fost suprastudiate, supralicitate şi avem momente din istorie care au rămas în întuneric

Spune-ți opinia, fă-te auzit!