simone de beauvoir 1Simone de Beauvoir – nu de „budoar” cum zicea cineva in gluma la Paris – era in anii 40 ai secolului trecut anexa lui Jean Paul Sartre la cafeneaua Flore din Saint-Germaine-des-Pres. Sartre scria aici, ea la fel, la concurență. În jur, prin fumul gros de țigară, se zărea o sectă dostoievskiană – intelectuali de-ai locului. Patronii sectei erau hotărîți să reușească cu orice preț, să devină celebri îndiferent de condiții. Gestapo si Politia vichistă făceau ravagii, dar ei nu au fost deranjați. Întrețineau relații ambigue cu ocupantul. Ideea era să supraviețuiască, să scrie literatură, filosofie, teatru, nu pentru sertar. Piesa „Les Mouches” a avut premiera la 3 iunie 1943 în fața unei săli plină de ofițeri germani. Tot în 1943 i-a aparut la Gallimard „L’Etre et le Neant „ – principala lui opera filozofică. Cenzura germană nu a avut obiectii. După eliberarea Parisului a spus că discuțiile de la masa la Flore și ce scrisese atunci/acolo erau acte de Rezistență. Un fals. Sartre s-a hrănit din minciună, fals, jumătati de adevar si provocări. A practicat toata viata aceeași ambiguitate din anii 40. A avut o carieră de succes așa cum și-a dorit.Dar el și Simone de Beauvoir au plătit prețul. Nu a fost gratis, au făcut compromisuri uneori ridicole, alteori derizorii. Niciodată convingătoare. Totul pe altarul celebrității. Regula a fost ambiguitatea. Morala la fel.

sartreAici interesează numai relația lor sentimentală. Cuplul se baza pe un pact respectat cu religiozitate. Poate că acest pact ciudat i-a ajutat să rămînă împreună pină la sfîrșit. Au trecut prin multe incercări, adultere, fracturi, separări. După ei există două feluri de dragoste 1/ esențială 2/ contingentă. Să explic puțin. Legătura dintre cei doi era “esențială”. Se iubeau – de presupus pentru totdeauna, dar fiecare putea să aibă un amant/ă ”contingentă”, efemeră, secundară. Asta voia să insemne in jargonul existențialist – libertate. În plus se obligau unul față de celalalt să anunțe cind intervenit un terț, un amor pasager. Adulterul ar fi trebuit să îi despartă. Într-un cuplu normal, a-l înșela pe celalalt este păcatul capital și duce la ruptură. Nu și pentru cei doi. A existat mereu cineva între ei. Nu au fost niciodata numai ei doi. Era permanent un menage-a-trois, cel puțin. De obicei avea fiecare/în oglindă, amantul lui/ei. Mai mult decit atît, trebuiau să povestească idila celuilalt, în detaliu. Fără gelozii sau rupturi. Astfel, fiecare își păstra libertatea, independența, și nu devenea niciunul prizonierul unei „căsnicii” cu servituțile ei – explica într-un interviu Simone de Beauvoir. Schema era prezentată ca gindire inaltă, o morală a libertătii, una practica. Fireste „existentialistă”, marelea lor gaselniță. Cum spunea Sartre „Existențialismul este un umanism…”(!). Era marfa pe care o vindeau naivilor in acei ani, 40-50. Nu știu cum li se pare altora povestea asta. Libertinaj? Lipsa de prejudecăți? Nonconfomism? Mie mi se pare promiscuitate.

De spus, au aplicat cu strictețe pactul. Ea a avut mai multi iubiți, el amante. Ce dragoste era între ei, greu de înțeles. Dar eu sunt un conservator, un burghez invechit, un bigot. Nu mă luați în seamă. Întrebarea în subsidiar era – cum să trăiască o aventura cu X fără să îl piarda pe celălalt – de care era dependent/a. Să trăiesti sexual cu Aldren de exemplu ( au mai fost și alții), dar să îl păstreze pe Sartre – iubitor și disponibil pentru ea cînd revine din aventură? In fond, lecția este că și ea are dreptul să aibe amanți, cum o fac si barbații de secole cu femeile. „Femeie nu te naști, devii” a scris ea în „Al doilea sex”(1949). Femeia trebuie sa aiba acela;i statul cu b[rbatul. Iată eliberarea femeii! (susține ea). Da, si în același timp „iubirea esențială” trebuia să rămînă intactă pentru că e un teritoriu beauvoir 2deja cucerit. Din afară, povestea asta se vede ca o formă de lașitate cultivată pentru siguranța proprie. Nu asumă niciunul riscul de a rămîne singur/ă. Putea Simone de Beauvoir să trăiască fără Sartre? S-a dovedit că nu. A avut amanții ei, dar s-a întors mereu la cafeneaua Flore. Or, pentru ea asta era totul.

La fel a procedat și Sartre. A fost mereu incepind din 1944/5 – cind l-a ajuns gloria din urmă – anturat de admiratoare – din ce în ce mai tinere. Erau robite de personajul marelui gînditor existențialist, gloria literaturii franceze. Cîte victime face și gloria, să nu neglijăm! Nu numai puterea si banul, cum s-ar crede. Gravitează ca gîzele în jurul becului aprins. Sau, cum exclama un star Hollywood – De ce dracu lupți să te faci cunoscut, dacă nu ca să ai multe femei la pat!? (el a zis „pussy”). Sartre era un bărbat mic de statură, cu niște ochi care priveau in direcții contrare din spatele unor lentile groase care îl făceau și mai urit decit era. Arăta ca un broscoi. Ce găseau la el aceste tinere este un mister de vreme ce chiar Simone de Beauvoir a afirmat că nu era bun la pat. De obicei erau fostele ei eleve.

Cine este Nelson Aldren? Ea l-a considerat iubirea vieii ei. A scris-o si a spus-o public, fără grija că o aude/citeste Sartre. A mai declarat și că a avut primul orgasm din viata ei cu Aldren. Deci Aldren nu Sartre! Aldren a fost scriitor american cu simpatii de stinga, „presque communiste” a notat ea. Aventura cu Aldren a inspirat-o. Istoria si literatura se hrănesc din derizoriu, din trivial, din meschinării și lașități, din minciuni. Sartre si Beauvoir nu erau la prima întămplare de gen. Dacă ar fi fost așa, amîndoi s-ar fi considerat eșuati. In același timp el trăia o pasiune pentru o franțuzoaica sartre 8stabilită la New York – Dolores Vanetti. Voia să se căsătorească cu ea (ar fi încălcat pactul). Ea s-a resemnat o vreme in brațele unui chipeș discipol al lui Sartre și mult mai tinăr – Jean Laurent Bost. Barca lor a rezistat la primele furtuni. Statura ei crescuse, era un femme-de-lettre, nu doar secundanta lui Sartre. Publicase două romane. Cînd ajunge in SUA (februarie 1949) era celebră. A stirnit interesul intelectualilor „made in USA” care aveau prostul obicei să privească spre Paris cînd își luau temperatura.

Simone de Beauvoir il cunoaste pe Aldren în februarie 1947 în timpul unui turneu de conferinte. El trebuia să îi arate Chicago. La finalul turneului cind sună la Paris să îl anunțe pe Sartre că se intoarce, el cere să mai ramina în State. Adică, Dolores Vanetti se afla la Paris cu el, fff. romantic. Atunci il sună la Chicago pe Aldren care îi propune să revină la Chicago. Cea ce ea face. După trei zile au devenit amanti. A doua zi ea îl anunță pe Sartre ce s-a iîtimplat și că e îndrăgostită. Se revanșa pentru povestea cu Dolores Vanetti. El o încurajează și îi aminteste să ii povesteasca în detaliu cum a fost. Ea promite…Pactul era respectat. În timpul acestei călătorii pe care o resimte ca o eliberare, nu numai sexuală, începe să scrie cartea ei cea mai cunoscută „Al doilea sex” (Gallimard 1949).

Aldren apare ca personaj în romanul ei din 1954 „ Mandarinii”- o relatare a ultimilor ei de tribulatii sentimentale și lupte politice. Mai sunt descrisi in carte și Boris Vian, dar mai ales e caricaturizat Albert Camus, atacat cu îbeauvoir 1nversunare de Sartre pentru „Omul revoltat”. Primeste premiul Goncourt,…Așa merg lucrurile la Paris. Găștile, cabalele iși impun favoriții. Aldren e incomodat de indiscrețiile ei. Circumstanță atenuantă – apare sub alt nume si totusi era un roman. Pe Simone de Beauvoir o interesau vinzările, să ia premii, să ajungă pe prima pagină. Dorința de celebritate era miezul ei dur. La atita reclamă, trece drept un romancier important. Nu era. Azi romanul e de necitit, e pur si simplu prost. Numai istoricii literari il mai frunzăresc în căutare de detalii din epocă.

Aventura celor doi – Aldren si de Beauvoir – a durat 17 ani, din 1947 pină in 1964. S-a terminat cînd ea publicat o carte autobiografica în care a relatat (cu situații si nume reale) povestea lor. Fireste nu l-a întrebat dacă e de acord. O interesa să atraga atenția asupra ei. Vîna succesul ca de obicei si l-a sacrificat. Aldren a fost extrem de nemultumit, de indelicatețea ei mai ales că presa l-a asaltat cu intrebările. Nu i-a mai telefonat niciodată, nu i-a mai scris. S-au schimbt dus/intors intre 1947 si 1964 cite 250 de scrisori de dragoste. El ar fi vrut la inceputul anilor 50 să se căsătorească cu ea. Nu îi convenea rolul de secund pe lîngă Sartre. Ea a refuzat, prefera Parisul și ce insemna pentru pozitia ei în societate. A avut aventuri multiple cu alți bărbați și femei, era bisexuală. După părerea ei „adevărata libertate” înseamnă să alegi! Femeia trebuie să fie stăpînă pe sufletul dar și pe trupul ei. Sartre gîndea la fel, deși a fost heterosexual. A existat o concurență sartre 1între ei și in ce priveste relațiile amoroase, nu doar pentru scris, reputatie, premii, cistigurile bănești. Niciunul nu a vrut să rămînă în umbra celuilalt.

In timp, publicul a obosit de spectacolul oferit cei doi. Au și îmbătrinit…Lumea căuta fețe și povești noi. Alinierea lor zgomotoasă la cauza comunismului international, vizitele la Moscova si Havana nu au avut darul să îi readucă în prim plan. Nici amestecul in protestele din mai 1968 de la Paris. Nici vizita lui Sartre în celula inchisorii din Stuttgart in care se afla teroristul german Adreas Baader. Sartre și Simone de Beauvoir au trecut de la roluri de prim solist, la cele secundare, apoi la figurație. Morala lor, ambiguă, departe de a fi superioară s-a dovedit una oarecare, cind nu de-a dreptul mizeră. Existențialismul care se prezenta în anii 40 ca summa teoriilor filosofice și-a pierdut anvergura. Ce a rămas în urma lor? Mai nimic. A rămas de fapt fiecare cu ce a trait, mai puțin cu ce a scris.

Sartre a murit, orb, în brațele ei, în 1980, la 75 de ani. Simone de Beauvoir s-a stins in 1986, singură, păzindu-i memoria.

*** Fragment din „Repertoarul amorului” volumul 2, in pregatire la editura Hyperliteratura, toamna 2020.

DESKREPORT

Spune-ți opinia, fă-te auzit!