Internatul a fost o experiență radicală. Si azi amintirea lui imi face pielea de găină. Uneori ți se umplu ochii de lacrimi, alteori rîzi in hohote. Cele mai bune momente erau cind evadam, treceam vizavi la Gara de est. Era acolo o pasarelă, un fel de pod peste șinele de cale ferată. Dimineața și pe la 4 după-amiaza treceau lucrătorii in ambele sensuri, in salopete cu sufertașe. Se purtau cu basc și șapcă. Imi plăcea să urc scara imaginindu-mi că de partea cealaltă a podului nu sunt căutat și nu voi fi găsit. Stateam cu barbia rezemată de balutustradă si priveam gara, peronul, trenurile, fabrica cu zid din cărămidă de culoare roșu /întunecat. Scrutam cartierul Baicului de dincolo de barieră, unde așteptau la barieră biciciști, căruțe, camioane. Mă jucam numărînd secundele pină se ridica bariera și coloana se punea în mișcare. Acolo credeam eu că se termină orașul București. In apropiere, în partea cealaltă, in spate se afla Oborul meu, unde mă născusem. str Avrig. Priveliștea era dominată de Hala de carne si pește. Alături, ascunsă privirii, era casa din str. Popa Lăzar nr 5, unde trăisem primii ani – lîngă biserica sf Nicolae. Imaginea era destul de dureroasă pentru că detestam din tot sufletul Internatul. Era vorba despre anii cind eram liber, cu părinții mei, protejat.
Am considerat Internatul o închisoare. Lectura mea favorită a fost (descoperire din clasa a 6-a ) „Oliver Twist” Charles Dickens. Cu un an inainte mă amorezasem de „Cuore„ de Edmondo de Amicis. Găseam povestea mea asemănătoare cu cea a lui Oliver Twist. Dar mai întîi, pînă să citesc cartea, am văzut ecranizarea englezească la „Cinema 23 August” fost „ Florida”. In fiecare miercuri eram duși cu clasa, aliniați pe două rînduri, la spectacolul de la matineu. Era cam doua stații de la școală. Era ziua noastră cea fericită deși ne era cam rușine să fim văzuți inșiruiți pe trotuar ca niște pedepsiți, in uniforme, păziți de pedagogi. Vedeam filmul care rula în acea săptămină. Nu ne dădeau programe speciale pentru copii. Rulau filme occidentale, nu mai dominau filmele sovietice. Am văzut atunci filme italienești neorealiste. Îmi aduc aminte un film „Cu mîinile pe oraș” despre politică, mafie, corupție. Am văzut „La Strada”de Fellini cu Antony Quinn și Giulieta Massina, povestea lui Zampano m-a impresionat f mult. Etc. Veneau si filme americane, mai convenționale, westernuri, comedii muzicale. Erau apoi filmele „furioșilor” englezi. Filmul copilăriei mele, (a rămas pină azi) a fost „Singurătatea alergătorului de cursă lunga”cu Tom Courtenay. Si azi iubesc filmul, mă emoționează la fel de puternic ca atunci. E un film intunecat, fără iluzii, sobru, fără scăpare – despre periferia socială. Firește m-am confundat cu antieroul, cum o fac și azi. Forma de protest a personajului împotriva alienării, un protest strict individual, fără zgomot, pe cont propriu din finalul filmului mi s-a părut extraordinară și de cîteva ori l-am imitat în viață. Și o voi mai face, după cîte mă cunosc. Cine nu îmi cunoaște firea și-o poate explica văzînd finalul acestui film. Să spun că pe cartea mea de vizită scrie ‘recalcitant”‘. Cum spunea tata- căpos.
Pentru educația mea sentimentală acești doi ani de Internat ( cu filmele de miercuri, cantina, dormitorul supra-aglomerat din podul cladirii,salile de clasa ) au fost esențiali. In internat am început să văd lumea ca pe un perimetru inchis, un spațiu înconjurat de un gard, cu paznici și bilete de voie, în care îți cîștigi libertatea numai de unul singur – e o libertate efemeră de cîteva minute, poate ceasuri.
STELIAN TANASE
CITSTE SI DA MAI DEPARTE!
Copyright DESKREPORT