BARIERA VERGULUI – MAHALAUA

Bariera Vergului, pînă la capătul liniei de tramvai 23 -24 unde e acum o gură de metro, era capătul oraşului. Cartierul a apărut în prelungirea uzinelor Malaxa, adesea pe terenuri cumpărate de patron şi date lucrătorilor şi funcţionarilor să îşi ridice case în apropiere. Aici, odată, era cîmp şi grădini de zarzavat. Drumul duce la Plătăreşti şi Olteniţa. Ţăranii – orăşenii de margine, mahalagii, grădinarii bulgari, ieşeau la Bariera Vergului cu legume, fructe lapte şi brînză. I-am mai apucat pe unii dintre ei – umblau pe străzi şi îşi strigau marfa. Aveau de clienţi gospodari şi negustori. Băteau la poartă, sau urcau scara unui bloc şi te serveau cu brînza de vaci, nişte bucăţi rotunde de mărimea unui pumn scoase din tifon. Mai aduceau lapte de vacă proaspat în nişte bidoane, lapte prins, smîntînă în niste borcane de iaurt legate la gură etc.Veneau cu şareta, trasă de un cal, in spata aveau marfa acoperită cu o pătură.

Era un refugiu între liniile de tramvai şi pe el o baracă neagră unde se vindea gaz de lampă şi alte produse petroliere casnice. Peste drum erau înghesuite mici prăvălii. Una era preferata mea, unde mă aducea mama, (cînd venea în plimbare cu alta femeie care avea o fetiţă). Aici se servea în picioare la nişte mese rotunde prea inalte pentru mine, fixate într-un picior. Era un spaţiu înghesuit unde se serveau orez şi griş cu lapte şi scorţişoară, iaurt rece cu covrigi calzi. Îmi plăcea la nebunie. Toată această aripă a pieţei era zgomotoasă şi animată. Chiar în colt, spre cinema Vergu, era o alimentară mare, cu cafea în saci – mirosea tare. Se vindeau măsline din butoaie, marmelă din lăzi, zahar tos în saci înalţi cît mine deschişi la gură, din care vînzatorul lua zahărul cu o lopăţică din tablă. Se mai vindea ulei din butoaie mari, metalice. Se vărsa în sticle cu pîlnia. Trebuia să vii cu sticla ta, de acasă.

Acest trotuar cu cinema, prăvălii, cîrciumi, era centrul nervos al Barierei Vergului. Era o agenţie loto. Îmi amintesc nişte năsturaşi din lemn, înegriţi, tociţi de atîtea degete care îi frecaseră, cu un număr încrustat, pe care trebuia să îi scot dintr-o pungă, cum îmi cerea bunicul. El juca mereu sperînd să se îmbogăţească. În casă eventualitatea unui cîştig, variantele posibile, se discutau frecvent şi cu pasiune. Era şi librărie mare pe colţ, o sifonarie. În mijlocul pietei, ocolită de şinele de tramvai, se găsea o statuie (vopsită urît în verde), plantată în mijlocul unui bazin rotund cu fîntîna arteziana care uneori azvîrlea apa, spre bucuria noastră (am descris-o în cap. 2 din “Luxul melancoliei”, roman, ed.Humanitas, 2007 ). Era un nud de femeie, o nimfă, aş zice azi. Cînd era cald, copii se bălăceau în bazin. Vizavi de biserică începea Calea Călăraşi, unde întorcea autobuzul 34 care traversa oraşul pe direcţia S-E/N-V, pînă la Chibrit.

Alătură-te discuției 3 opinii publicate

  • Frumoase evocarile Bucurestiului de altadata. Au suflet si le citesti cu emotie.

  • Daniel spune:

    Diferite locuri ale Bucureştilor de altădată au dispărut sau au fost acoperite de blocuri de tip comunist. Între epoca comunistă şi cea aşa zis capitalistă contemporană s-au împletit obiceiurile de a distruge ceea ce reprezintă memoria unui oraş. Este trist. Însă ceea ce este mai trist este faptul că cei care s-au născut după 1989 sunt total străini de aceste locuri ale istorie noastre. Iar aceştia privesc indiferent şi chiar sprijină procesul de demolare. Îi auzi spunând: Să demolăm dărăpănăturile astea. Aceste dărăpănături sunt urme ale trecutului nostru pe care societatea contemporană, din ignoranţă, nu ştie cum să le elimine, mai repede.

  • Adriana Ruță spune:

    Stelian vorbește de lucruri pe care noi nu le-am apucat. Dar noi am apucat totuși alimentara cu sacii de zahăr din care se servea cu o lopatica de tablă și butoaiele cu ulei de unde cumparai dacă veneai cu sticla de-acasa. Dar mai sunt lucruri de care el nu pomenește. Sticlele goale pe care le căram de-acasă tot acolo, fiindcă era un loc de colectare a lor, și mai salvam câțiva lei. Grătarul cu mici, cârciuma unde se-mbatau lucrătorii și veneau țigani cu vioara, să le cânte la ureche, țigăncile cu semințe de vânzare ieșite in fața caselor lor dărăpănate. Vizavi de biserică era policlinica unde mergeam regulat cu bunica să-mi dea Cavit și să spun poezii la nenea Farmacistu ‘ care-mi dădea și sticluțe goale de streptomicină și penicilină, în care eu puneam apă cu pastă de dinți roz ori albă ca să mă joc de-a doctorul. Fabrica aceea de biscuiți și „Eugenia”, era un loc bun de venit cu clasa. Tovarășa dirigintă avea o pilă acolo, mama unui fost elev, care ne lăsa să o vizităm o dată pe an, ocazie cu care ne făceam și noi pofta cu crema aia de la Eugenia, din cazanul unde se producea ea. Altfel, dacă trebuia s-o cumperi, erai obligat s-o mănânci cu tot cu biscuiții ăia doi între care o puteai găsi în cantitate nesatisfăcătoare.

Spune-ți opinia, fă-te auzit!