BARIERA VERGULUI – PAŞTE IN TRAMVAIUL 23

O filmare m-a adus la Bariera Vergului după multă vreme. Numele locului s-a pierdut, şoferul nu a ştiut unde vine adresa. Am copilărit aici. Nu mai recunosc aproape nimic. Totul e schimbat. Fîntîna arteziană din mijlocul pieţei nu mai există. Gradiniţa impozantă, plasată în cea mai mare casă din cartier, nici ea nu mai e. Un bloc anonim şi urît acoperă acel colţ. Frizeria unde mă tundeam sîmbăta, nu mai e. În loc e o îngrămădire de cutii pe verticală, din sticla şi aluminiu, updatate anilor 2000. Urîte cu draci. Vor dura maximum 20-30 de ani. Venisem emoţionat, melancolic, să regasesc frîntură din locurile unde am crescut. Cinematograful Munca, e acoperit de un cearşaf cît clădirea, cu o reclamă pentru sala de jocuri de noroc care a înlocuit cinematograful, azi în faliment. Pe trotuarul unde făceam coadă la bilete văd, sub o copertină, mese cu cîţiva muşterii matinali, un grătar pentru mititei, navete de bere. Nu aş zice că am copilărit aici. Au mai rămas din Bariera Vergului biserica şi cîteva dughene.

Ce îmi mai amintesc? Bătrînul tramvai 23, care deşi dinainte de război, care a circulat pînă în anii 60. Erau tramvaie de import, belgiene, cred. Clasa a doua (vagonul din spate) avea platformă pentru fumatori, unde nu existau geamuri. Erau ultimele tramvaie de acest tip din Bucureşti. Uşile se strîngeau ca un acordeon. Pe un trotuar, vizavi de staţie, se găsea o simigerie unde puteai veni şi noaptea să cumperi covrigi. Pe colţul celălalt era o fabrica de biscuiţi, care devasta nasurile din piaţă cu mirosul de vanilie şi cacao. În spatele fabricii binemirositoare era un loc numit “la barăci”. Numele venea de la cîteva barăci populate cu ţărani din Bărăgan aduşi să slugareasca pe şantierele Bucureştiului. Săream gardul fabricii prin acest drept, să furăm resturi aruncate de lucratorii dela fabrica, nişte rebuturi. Paznicul se făcea că nu ne vede, totuşi erau expediţii periculoase. Unul ţinea de şase să semnaleze cînd apare cineva. Paznicul îşi făcea rondul de-a lungul zidurilor, părăsindu-şi intenţonat ghereta, cînd şi cînd. Alături era biserica cea mare (inaugurata de mareşalul Antonescu,am aflat după 89 ) unde venea de Paşti cartierul. Cu cu colegii din clasa şi copii din cartier. Îmi plăcea mai mult bisericuţa de pe str. Căţelu, o casă obişnuita transformată în biserica în anii 50.

Pînă în 1948, tramvaiul 23 ducea gratuit lucrătorii de la Bariera Vergului pînă la uzinele Malaxa, preţ de 5-6 statii. De Paşte, Bariera Vergului se umplea de Cristos a inviat! Adevărat-c-a-inviat !… Cristoooos a inviat, din moarte pre moarte calcind…! Mii de oameni cîntau, lumînările parcă veneau din cer. Erau ca un candelabru răstunat. Era o privelişte care mă emoţiona. Nu am uitat-o pînă azi. După ce slujba se termina, lumea se risipea, sărind în vagoanela vechiului tramvai 23, ducînd lumina acasă pe străzile risipite ale cartierului, printre grădini, case de altdată, dar şi blocurile care apăreau tenace distrugînd ce fusese, viata mahalalei Bariera Vergului.