BARIERA VERGULUI SUB RĂZBOIUL RECE

bariera vergului 2Bariera Vergului, la capătul liniilor de tramvai 23 -24 -26. Cartierul a apărut în prelungirea uzinelor Malaxa pe terenuri cumpărate de patron şi date lucrătorilor şi funcţionarilor să-şi ridice case. Odată, era cîmp şi grădini de zarzavat. Drumul duce (trenul din gara Titan) la Plătăreşti şi Olteniţa. Ţăranii – orăşenii de margine, mahalagii, grădinarii bulgari, ieşeau la Bariera Vergului cu legume, fructe lapte şi brînză. I-am mai apucat – umblau pe străzi şi îşi strigau marfa. Aveau de clienţi gospodari şi negustori din zonă. Băteau la poartă si intrau fara sa mai astepte. Daca nu, urcau scara unui bloc şi te serveau cu brînza de vaci, nişte bucăţi rotunde de mărimea unui pumn scoase din tifon. Mai aduceau lapte de vacă proaspăt în nişte bidoane, lapte prins, smîntînă în niște borcane de iaurt legate la gură cu pinza. Veneau cu şareta, trasă de un cal, în spate aveau marfa acoperită cu o pătură. In mijlocul pietei, la Bariera Vergului, exista între liniile de tramvai un refugiu. Pe el se gasea o baracă din scinduri unde se vindea gaz de lampă şi alte produse petroliere casnice. Tebuais aia grija tramavieiei veneau fff aprope, din ambele directii. Clipele acelea era ca o senzatie tarr la un film de groaza cu Harrold Lloyd, cum voi vedea cind m-am facut mai maricel la cinema Munca, alaturi. Peste drum erau înghesuite citeva prăvălii. Una era preferata mea, aici mă ducea mama cînd venea în plimbare cu altă femeie, unguroaica, Betty. Aici se servea în picioare la nişte mese într-un picior, rotunde, prea înalte pentru mine. Spaţiu era înghesuit. Tanti servea orez şi griş cu lapte și scorţişoară, iaurt rece cu covrigi calzi. Îmi plăceau la nebunie.

bariera vergului 3Toată această aripă a pieţei era zgomotoasă şi animată. Chiar în colț, spre cinema Vergu, era o alimentara mare, cu cafea boabe în saci de cinepa deschisi la gură- mirosea tare. Se mai vindeau măsline din butoaie cu ulei. Marmeladă din lăzi, zahar tos în saci înalţi cît mine. Vînzătorul lua zahărul cu o lopăţică si turna în pungi de hîrtie. Se mai vindea ulei vărsat din butoaie metalice urite la infățișare. Se vărsa în sticle cu pîlnia din tablă. Trebuia să vii cu sticla de acasă. Acest trotuar – cu cinema, prăvălii, cîrciumi, era centrul nervos al Barierei Vergului. Era și o agenţie loto. Îmi amintesc nişte năsturaşi din lemn, înegriţi, tociţi de atîtea degete care îi frecaseră, cu un număr încrustat, pe care trebuia să îi scot dintr-o pungă, cum îmi cerea bunicul. El juca mereu sperînd să se îmbogăţească. Eventualitatea unui cîştig, variantele posibile, se discuta cu pasiune. Era şi librărie mare pe colţ, o sifonărie vizavi de o farmacie. În mijlocul pieței, ocolită de şinele de tramvai, se găsea o statuie (vopsită urît în verde), plantată în mijlocul unui bazin rotund cu fîntîna arteziană care uneori azvîrlea apa, spre bucuria noastră (am descris-o în cap. 2 din “Luxul melancoliei”).Reprezenta o femeie goala la scaldă, o nimfă, am zice azi. Cînd era cald, copiii se bălăceau în bazin. Vizavi de biserică, începea Calea Călăraşi. Aici întorcea autobuzul 34 pentru a traversa apoi oraşul pînă la piața Chibrit.

Pe mîna stîngă, cînd veneai din oraş cu tramvaiul 26, se afla într-o clădire din anii 20, „Cinema Vergu“ (Atheneu Vergu, se citea în zid). În acei ani avea firma “Munca” (azi e o sală de bingo). La intrare erau vitrine cu poze şi afişe. Filmul se schimbă în zilele de luni. Mă ridicasem în vîrsta, eram clasa a 4-a, 5-a. Era obligatoriu să mă duc să aflu ce a film venit. Învăţam la un Internat cu program săptămînal şi ajungeam numai în weekend acasa. În anii 60 am asistat la schimbarea filmelor sovietice cu altele, italieneşti şi americane. Aveam 10-12 ani cînd s-a produs schimbarea şi eram încîntat să văd filme mai bune. Cinefilul din mine se trezea. Bardot mi se părea mai apetisantă decît Samoilova, Delon din „Rocco şi fraţii săi“ şi „Ghepardul“, ori Yull Brinner din „Cei 7 magnifici“ – decît Serghei Bondarciuk din „Soarta unui om“ sau Batalov în „Zboară cocorii“. Treceam de vîrsta filmelor cu partizani care aruncau în aer trenuri nemţeşti. Voiam să văd femei frumoase şi maşini care fug tare pe şosele. Dacă mai apărea un schimb 20181231_065436de focuri ori un sărut era perfect. Filmele Mosfilm ofereau pudice şi bigote poveşti de dragoste sau bătălii duse de eroic de Armata roşie (pe care nimeni nu o iubea în cartier). La scena sărutului, să zicem Mastroiani cu Sofia Loren, obligatoriu se tropăia şi se saluta împreunarea buzelor cu gesturi obscene şi fluierături groaznice. Nu participam la aceste momente de delir popular, eram pudic. Rușinos, zicea tata.

La filmele cu cerere mare (Spartacus, de exemplu) apăreau lîngă cozile la bilete bişniţari cu figuri interlope. Ofereau la suprapreţ ce rîvneai tu cel mai tare, un loc/două. Scoteau din buzunarul nădragilor teancuri de bilete, chiar în vecinătatea unui miliţian care se făcea că nu vede. Eram atît de mare amator de filme încît visam să locuiesc în blocul unde se afla Cinema Vergu, undeva la et.1 sau 2. Şi-mi imaginam că fereastra se deschide în sală şi vedeam filmele gratis… Procurarea banilor pentru film era mereu o mare problemă. În cel mai rău caz mă vedeam angajat controlor de biletele. Puteai, după ce intra lumea în sală, să te aşezi într-un scaun şi să vezi filmul. Se întîmpla uneori să se dea “în continuare”. Adică nu se golea sala după terminarea proiecţiei. Intrai în sala în orice moment, nu neapărat la început, şi ieşeai cînd voiai. Am făcut de cîteva ori experienţa să intru la matineu şi să ies seara…(la ”Ocolul pămîntului în 80 de zile”, cu David Niven, Shirley McLaine, Patachou, Pe aripile vintului cu Clark Gable si Vivian Leigh)…

In copilăria mea, în parcul “23 August” era un lac pe care lumea mahalalei să plimba cu barca; făcea 15 lei ora, plus buletinul de identitate, lăsat garanţie la debarcader. Pînă la 14 ani, cînd ţi se elibera un buletin, nu puteai să te plimbi cu barca singur. Toţi băieţii se imaginau, romantici, în barcă, sub sălcii, făcînd declaraţii de amor fetei din vecini. Era si un turn de paraşutism unde mergeam să văd cum coboara din vîrf diversi, atirnati de cabluri sa fi fost 100 m înălţime. Noi, puştii, făceam pariu dacă am avea curaj să sărim de acolo. Lumea venea ca la picnic. Se aşeza pe iarbă pe o pătură cărată în sacoşă, scotea mîncarea din coşuri, desfăcea berea. Noi pîndeam capacele de la sticlă şi le ascundeam în buzunare. Berea stătea în iarba, pe blocuri de ghiaţă. Cam 15 lei blocul, cred. Berea o aduceai de acasă, sau o cumpărai din parc, unde erau cîteva chioşcuri. Se petrecea cîteva ceasuri bune privind paraşutiştii, la iarba verde.

bariera vergului 11Mai era şi un teatru de vară, unde nimeni nu plătea bilet, pentru că se intra prin spărturile din gard. Mergea şi metoda boierească, de a da 5 lei paznicului. În week-end veneau diverse spectacole, cîntăreţi, estrade. Li se zicea “şușe”. Un comic, doi, trei-patru cîntăreţi de muzică uşoară, 2-3 de populară şi spectacolul era gata. Foarte bun pentru o lume simplă, fără pretenţii. Nu se auzea ce se intimpla pe scena, amplificarea sonora era jalnica. Specatorii nu se denrajau dintr-atit. Mahalaua se înfiinţa cu căţel şi purcel pe băncuţele din lemn. Dacă spectacolul se prelungea cu bisuri, te cam durea spatele. Se venea cu tot familionul. Străzile din jur se umpleau de lume, îngrămădeala începea de la Bariera Vergului, din staţia de tramvai. Uneori, apăreau miliţienii călare, şi eram foarte impresionat. Se întîmpla ca vien cu caii mai ales cînd se jucau cuplaje pe stadioul “23 August”. Adică două meciuri, între Steaua, Dinamo, Rapid, Progresul. Pe la 14-16 ani veneam destul de des în parc, singur, mai ales, cu o carte sub braţ. Mă întindeam pe iarbă. Aşa am citit “Enigma Otiliei”şi “Patul lui Procust”. Cînd era ziua mamei mele de aici tăiam trandafiri, atent să nu fiu prins de paznici. De cumpărat, nici vorbă, costau o avere la florăresele din Bariera Vergului. În adolescenţă, îndrăgostit fiind, pe aici mă plimbam cu o fată, niciodată după căderea întunericului cînd parcul se umplea de figuri suspecte. Seara preferam sa circul la pas pe esplanada de la Gloria, luminată şi aglomerată. Era o cofetărie unde se găsea Pepsi şi Cico unde puteam conversa în voie. Nu vorbeam despre ce vedeam la TV, cum se întîmplă azi. Subiectele veneau din ce citeam. Nu ne dădeam seama cit de rupti eram de realitate. Ne pasionau personaje din Dostoievski şi Balzac, Pirgu din Craii şi Adela lui Ibrăileanu.

Azi, teatrul de vară este o ruină, bălăriile sunt la ele acasă. Teatrul a fost inaugurat în august 1953, cu ocazia festivalului tineretului. Are arhitectură sovietică, coloane la intrare şi o scenă largă. In spatele scenei unde era un fel de terasă cu vedere spre aleea principală a parcului şi la lac. O construcţie ieftină făcută în grabă, care se voia pompoasă. În faţa teatrului, un scuar cu un bazin în care bariera vergului 6pluteau peşti exotici. Un moft! Ce le trebuiau mahalagiilor peştii roşii, galbeni, negri, aduşi din China! Or fi fost vreun dar de la Mao. În liceu veneam în gaşcă să întîlnim fete, să vorbim de muzică şi filme. Într-o vară, cred în 69, a poposit un grup “beat”, “The Federals” cu Tony Bolton. Fireşte, imitat apoi de ghitariştii şi vocaliştii din cartier. Cînd a murit Jimi Hendrix aici s-a dat un spectacolul dedicat lui (cu Roşu şi Negru). A început o ploaie torenţială. Dupa 5 piese, spectatorii au urcat pe scenă să se adăpostească laolaltă cu muzicanţii. Am aşteptat împreună să stea ploaia. S-a intimplat tirziu, concertul nu s-a mai reluat.

Prin 1960 a apărut un patinoar. Chiar in acel an in augus a venit – îmi amintesc – revista “Parisul pe gheaţă”: Toata lumea s-a omorit sa vada. Iar am asistat la secventa cu Militia calare, cu multi oameni de ordine cu brasarde pe brat, cu o multime nebuna carae impingea la greu sa sparga geamurile. Spectaolul venea din Occidentul decadent (Dej oferea putin circ ca sa mai uitam) erau primele semne ale deschiderii. Avea o reclama, ce nu se mai vazuse la Bucuresti fff occdentala.

In rest patinoarul era deschis pentru lumea din cartier, sa vina sa patinezeze cind nu se disputau partide de hochei. N-am patinat dintr-un motiv simplu – ai mei nu au avut bani să îmi cumpere patine, aşa că degeaba am copilărit în apropiere, nu ştiu să patinez. Patinajul a fost distracţia favorită în cartier. Faptul că nu ştiam să patinez mă izola de ceilalţi, pentru că joi/vineri/sîmbătă toti bariera vergului 4erau acolo. In celelalte zile se basmuia desprer ce a fost si se pșanuia ce va fi. Alt subiect nu exita- numai patinoarul. Prilej de flirturi, de avansuri şi sărutări furate. Veneam în schimb bucuros la meciuri de hochei. Hocheiul mi-a plăcut dintotdeauna. Mi-am dorit mereu să fac sporturi dure, rugbi, hochei, box, nu tenis. Mersul în pauze la bufet, să bei ceai fierbinte şi să comentez fazele – era un ritual. Nu mi-am mai oferit demult plăcerea asta. Mă mai uit cîteodată la televizor la o finală NHL sau o partidă Rusia-SUA, Cehia – Suedia în campionatul mondial. Cind eram copil aici s-au desfășurat campionatul mondial de lupte si altul de box, Noii, puștii, alergam după autografe, n-am scăpat o gală.

Veneam la patinoar, adolescent fiind, vara. Se monta un ecran şi seara pe răcoare puteai să vezi un film, de regulă american, cam comercial, gen “Love story”, “Marea evadare” cu Steve Mc Queen. Era o distracţie ieftină şi cartierul umplea scaunele. Aici am văzut în vara 1970 sau 71 cel mai tare concert rock dinainte de 1989, “Blood Sweet and Tears” într-un patinoar aproape gol. Gol pentru că nu se făcuse nici o reclamă, nu s-au pus afişe, nu s-a anunţat nici la radio nici la tvr. Părea ceva clandestin. Am aflat de concert din cartier chiar în ziua concertului. A trebuit să alerg mult să fac rost de bani pentru bilete, cam scumpe. Multe scaune goale, au tinut mult timp probele de sunet, era haos. În sfirșit s-a cîntat, ceva mai mult de oră. Apoi au strîns instrumentele, fără grabă. Noi, gură-cască, am rămas să vedem ce se întînplă. Era ceva foarte misterios. Cred că şi muzicienii s-au mirat de atmosfera ciudată de după Cortina de fier. Nu știu cum au ajuns la Bucureşti, probabil aduşi de Biblioteca americană pe speze proprii, iar regimul a acceptat concertul din diverse raţiuni. De ex. pentru că era gratis, ca să le arate americanilor că Bucurestiul e deschis la schimburi culturale etc. Dracu ştie. Patinoarul mi-a rămas în minte. Mai trec uneori pe acolo în goana unui taxi. E o clădire in paragina, părăsită. Seamănă cu trecutul meu : ziduri coşcovite, firme vechi, şi bălării. Ar trebui să opresc într-o zi, să fac cîţiva paşi înăuntru, dar mi-e teamă că m-ar copleşi melancolia.

bariera vergului 7Dupa teatrul de vară și patinoar, impozanta biserica Sfintii Impărați Constantin si Elena ne atragea atentia adolescentilor in anii 60-70. Domina Bariera Vergului, se vedea de departe, de pe Calea Călărasi (fostă Vergu), Dristor, Obor. Fusese ridicată în timpul războiului. Cam goala, lumea nu se inghesuia la slujbe. Ajungeam in biserica in zilele cind ma plimbam cu o fata din vecini. Facea parte din arsenalul meu amoros s-o duc acolo. Era interesant să nu operez seducția in prăfăraia din Bariera Vergului traversată de zgomotoasele camioane Stegul rosu care ridicau mizeria pină la streașina. Biserica era altceva, alt spatiu, alta planetă. Intram spașiți, făceam o cruce mare la vedere, aprindeam o lumînare, bolboroseam ceva care semăna cu o rugăciune. Apoi îi explicam fetei in soaptă ce se gasea pe pereți. O priveam galeș si o luam de mina. Idila căpata brusc altă semnificatie decit banala gagicăreal[. Ieșeam din biserică îndragostiti și coboram treptele. In aer miros de covrigi scosi in clipa aia din cuptor, a piine calda si ciocolata fierbinte.Alturi se gasea o fabrica de biscuiti unde faceam expeditii nocturne – saream gardul si furam resturi cu copiii de pe strada. Intretimp renuntasem sa port pantaloni scurti, daca nu ati observat. Devenisem un tinar promitator.

coperta 2Elevii liceului dădeau năvala la slujba numai de Paste. Pentru mine era singura zi cind puteam să întirziu în oraș după miezul noptii. Mama știa unde sunt, motivul era bun. Lumea se călca in picioare, era o mare de umbre. Miliția in uniforme, posomorita,banuitoare. Agenți în civil, plus profesorii care notau ce elev e la slujbă. La final ne risipeam pe străzi cu luminările aprinse în pumni – duceam lumina acasă. Era un spectacol de văzut l-am descris in capitolul de început din „Corpuri de iluminat”. In 1988 Cenzura l-a hasurat integral cu creionul roșu – A nu se publica! Dupa slujba de Paste ajungeam acasa spre dimineata, o gaseam pe mama cu ochii pe ceas, la fereastra. Privea de-a lungul strazii sa ma zareasca o clipa mai devreme. Nu ma certa, prea bucuroasa că nu am pățit nimic. Unde fusesem? La un ceai, dansasem după un magnetofon Tesla în apropiere. Era noaptea anului, nu revelionul – sărbătoare proletară și atee, fără nimic magic.

Trec uneori prin Bariera Vergului – am incă rude în zonă – în goana unui taxi. Iau poze cu telefonul prin parbriz. Cartierul copilariei mele seamănă cu trecutul meu : ziduri coşcovite, firme vechi, buruieni, borduri sparte. Ar trebui să opresc într-o zi, să fac cîţiva paşi, dar mi-e teamă că m-ar copleşi melancolia.

*** Fragment din volumul „Sunt un copil al războiului rece” aparuta in 2020 , aprilie, la editura Corint

DESKREPORT

Alătură-te discuției 1 opinie publicată până acum

  • Troiciu Lucian spune:

    Cine a trait acele vremuri este imposbil sa nu fie cuprins de melancolie parcurgind povestirea acelor timpuri si acelor locuri .
    Cu atit mai mult , in cazul meu , cu cit pasiunea pentru film era comuna !
    Desi mi-am trait copilaria la margine de Bucuresti , mi-au ramas in amintire strazile si pravaliile cartierului Militari care fiind in edificare in acei ani nu se poate compara
    cu furnicarul din Bariera Vergului !
    Voi cauta cartea in librarii !

Spune-ți opinia, fă-te auzit!