BUCUREŞTI STRICT SECRET – ROSE POMPON ŞI TOLSTOI

By 3 septembrie 2012Zona Libera

Curtezana Rose Pompon a câştigat pariul şi l-a fermecat pe „călăul popoarelor”, mareşalul rus Paschievici Lev Tolstoi, aflat în aceeaşi perioadă la Bucureşti, i-a scăpat.

Nici unul dintre tinerii ofiţeri în uniforme sclipitoare de care era înconjurată şi care se vitejeau să-i câştige favorurile nu i-a dat nicio şansă, chiar dacă era tânără, veselă, frumuşică şi galeşă peste poate. În 1854, franţuzoaica îşi părăsise şantanul parizian, Bal Mabille, care o făcuse celebră ca dansatoare, şi traversase Europa, în căutarea logodnicului său dispărut, zis beizadea Viţel, unul dintre fiii nelegitimi ai prinţului Grigore Sturdza. Nu-şi găseşte beizadeaua, despre care zvonurile spuneau că i-ar fi devenit soţ în secret, în Bucureştiul aflat cu chef şi voie bună sub ocupaţie rusească, şi vrea să pornească mai departe, în Rusia, în căutarea lui. Pentru a face însă asta în vreme de război avea nevoie de prieteni influenţi. Istoricul Silvian Ionescu schiţează poziţia Bucureştiului, de care trăgeau două mari imperii, cel otoman şi cel rus: „Relaţiile dintre cele două imperii se deterioraseră în 1853.

Era momentul izbucnirii unui nou război, care se declanşase la Dunarea de Jos. Fără să declare oficial război, trupele ruse trecuseră Prutul şi ocupaseră Moldova şi Ţara Românească. Comandantul suprem al armatei ruse era prinţul mareşal Ivan Feodorovici Paschievici, dar comanda efectivă a armatei o avea prinţul Mihail Gorceakov. Toţi erau bazaţi la Bucureşti, oraşul era plin de ofiţeri în uniforme sclipitoare, printre care şi contele Lev Tolstoi, viitorul mare romancier, ofiţer de artilerie în acel moment, care se distra de minune la Bucureşti”

Istoricul Mihai Dimitrie Sturdza îi face un portret de temut comandantului Paschievici: „Paschievici se născuse într-o maruntă familie de nobili, dar datorită talentului său militar a avansat foarte repede în ierarhia rusă civilă şi militară, primind ca recompensă titluri de nobleţe şi moşii întinse cu mii de suflete, şerbia încă nu se desfiinţase. Aşa ajunsese Paschievici principe de Erevan şi prinţ al Varşoviei, avea însă o reputaţie internaţională de om fără milă şi de călău al popoarelor”.

 

Tânărul Tolstoi avea 25 de ani când sosise la Bucureşti, dar deja îşi măcina gândurile cu destinul său de mare scriitor. Mărturiseşte în jurnal că-şi doreşte gloria cu lăcomie şi ce anume e dispus să sacrifice pentru a o avea: „Dacă ar fi să aleg între glorie şi virtute, mă tem că aş alege gloria”.

Locul său favorit, unde îşi pierdea la stos toată solda, era cafeneaua Brener. Aici, sătul de bucătăria de cazarmă, avea parte şi de o rafinată bucătarie occidentala. Cei doi domnitori ai Ţărilor Române se refugiaseră la Viena, dar în Bucureşti rămăsese destulă lume bună.

Tânărul artilerist Lev Tolstoi abia îşi primise gradul de sublocotenent de care era foarte mândru – participase şi la asediul Silistrei-, când ajunge la Bucureşti, pe 12 martie 1854. Era protejatul prinţului Gorceakov, bun prieten cu tatăl său, contele Tolstoi. Tânărul Tolstoi care până atunci scrisese cu religiozitate în jurnalul său, după sosirea sa la Bucureşti, timp de trei luni, nu mai notează un rând în acesta. Ultima zi în care a scris ceva e 14 martie. Ai putea crede că oraşul nu-i spune nimic, că e trist, enervat că e prins în acest război la Dunăre. Nu-i adevărat, el timp de trei luni se bucură de viaţă la Bucureşti, frecventează cafenelele, teatrele, o trupă franceză care cântă operă italiană tocmai ajunsese la Bucureşti, dar şi alte locuri mai greu de mărturisit. Tânarul Tolstoi nu s-a sfiit să guste carnea grizetelor sau a „podăreselor”, cum li se spunea la vremea aceea, şi se alege cu o boală ruşinoasă. E vindecat de un medic român, care ulterior i-a devenit şi prieten.

 

Palatul Ştirbey unde îşi stabilise mareşalul Paschievici cartierul general, este locul în care bârfele vremii spun că s-a consumat aventura lui cu Rose Pompon. Chiar în savuroasele ei memorii, publicate târziu, la bătrăneţe, când virtutea ei nu mai era pusă în pericol de marturisiri picante, Rose Pompon nu recunoaşte decât o scurtă îmbrăţişare, fără consecinţe, a mareşalului Paschievici. Istoricul Silvan Ionescu relatează ce haz nebun au făcut ofiţerii din preajma lui Paschievici, când ea a socotit că va fi în stare să obţină o audienţă la înspăimântătorul mareşal, de care depindeau destinele principatelor dunărene: „În cele câteva săptămâni petrecute la Bucureşti, Rose dăduse câteva spectacole de dans şi-şi făcuse un anturaj de ofiţeri admiratori, care îispuneau că mareşalul e prea bătrân ca să-l poată răzbi cu singura ei armă, farmecele feminine. Adevărat, Paschievici avea 72 de ani şi, pentru a-l impresiona, Rose Pompon se decide cu greu la toaleta pe care avea să o poarte. Îşi alege o rochie gri perle cu foarte multe volane, o pălărie cu un marabu roz şi o pelerină din catifea neagră care-i ajungea până la marginea rochiei. Era vremea crinolinelor. Când mareşalul a urcat scările a fost frapat de frumuseţea femeii pe care o aştepta şi-şi ceartă aghiotanţii că nu l-au informat din vreme şi a fost pus în situaţia de a lăsa o femeie frumoasă să aştepte. Aflând că e o franţuzoaică se înroşeşte de furie”. O întreabă pe Rose: „Ce doreşti de la mine, copila mea?” Ea îi spune: „Doresc să ajung în Rusia”. Paschievici nici nu îi împlineşte pe loc dorinţa să-i semneze permisul de călătorie, dar nici nu o refuză: „A, un lucru foarte greu într-un asemenea moment, e război, dar dorinţa unei femei frumoase e lege pentru mine!”. Fiorosul Paschievici o invită în aceeaşi seară la cină şi-i promite că o va aştepta personal într-unul dintre apartamentele fastuosului Palat Ştirbey.

Rose avea mai mulţi „prieteni” capabili să-i asigure un trai cel puţin îmbelşugat, chiar luxos, printre ei numărându-se bancheri, nobili sau persoane influente ale timpului care-i plăteau regulat o rentă. Intoarsă la hotelul unde locuia, le comunică voioasă tinerilor ofiţeri, care aşteptau cu sufletul la gură de râs rezultatul vizitei sale, că este invitată să supeze cu mareşalul. Unul dintre ei,povesteşte istoricul Silvian Ionescu, îi spune că dacă va reuşi să supeze cu acesta, deşi el nu crede, îi va cumpara ce bijuterie vrea ea. Altul are o propunere mai bună: să-i cumpere în caz de reuşită un „ceas de onoare” preţios, pentru a-i aduce pentru totdeauna aminte de victoria reputată asupra mareşalului, dar nu crede că acesta îi va deschide măcar uşa. Şi totuşi Rose nu doar cinează cu mareşalul, ci petrece toată noaptea cu el. În memoriile sale scrie că l-a vizitat timp de şapte seri la rând, la aceeaşi oră, că au dansat şi s-au distrat de minune şi de fiecare dată Paschievici a fost extrem de generos, recompensând-o cu o mie de galbeni, o sumă considerabilă pentru acele vremi. La capătul unei săptămâni aşa plăcute, comandantul armatei ruse nu-i acordă însă permisul de călătorie spre Rusia, spunându-i că nu o poate lăsa să se aventureze într-o zonă aşa periculoasă. Rose Pompon se întoarce singură la Paris.

Spune-ți opinia, fă-te auzit!