BUCUREȘTIUL UNUI ROMANCIER MELANCOLIC

coperta Sunt un copil al RRRevista STEAUA din Cluj a publicat in ultimul număr cronica volumului „Sunt un copil al Războiului Rece” de Stelian Tănase, apărut la editura Corint in aprilie 2002. Semnează – Carmen Teodora Făgețeanu.

„Vom constata, analizând seria romanelor scriitorului Stelian Tănase, că Bucureştiul ocupă un loc esenţial în imaginarul său literar, ca o epifanie a unui sens existenţial. În volumul „Sunt un copil al Războiului Rece,” autorul reflectează asupra trecutului sub impresiile provocate de Războiul Rece, care a influenţat şi deformat existenţa copilului născut în Obor şi a unei întregi generaţii, fenomen proiectat pe fundalul Bucureştiului aflat în plin proces de metamorfozare. Recentul roman autobiografic este o formă de luptă împotriva melancoliei, cheie de lectură prefigurată de motto: „Întâi ne ucide melancolia, abia apoi bătrâneţea şi apoi boala”. De altfel, melancolia, concept teoretizat de-a lungul timpului de Starobinski, se manifestă într-un mod specific în fiecare epocă, aici fiind contaminată de comunism: „Lumea se găsea în plin Război Rece. Sub această zodie am trăit mai mult de jumătate din viaţă”.

De-a lungul cărţii se disting două tipuri de discurs: unul evocator, autobiografic, şi altul cu miză sociopolitică. Ambele sunt proiectate pe mai multe paliere: viaţa cotidiană, comportamente, geografie urbană, alternând imaginea dinamică a trecutului cu imaginarul contemporan, din care răzbate un adevărat tablou realist ce contribuie în mod esenţial la ceea ce numim astăzi „istoria mentalităţilor”. Dorindu-şi, încă de la primele scrieri, să instaleze Bucureştiul pe harta literaturii, prozatorul reuşeşte să facă din acesta un univers urban mitologizat, în care Oborul este un topos privilegiat, cu care se identifică. În „Sunt un copil al Războiului Rece”, analiticul copil de-odinioară înfăţişează atât imaginea sumbră, cât şi pe cea idilică, dintr-un Weltanschauung al epocii, pendulând permanent între cele două feţe ale oraşului, Bucureştii vechi şi noi, între două realităţi paralele, contrastante, prezentându-le în oglindă: „lumea mea, dar şi lumea obiectivă”. Proiectează Bucureştiul şi ca loc al antonimiilor ce îi provoacă sentimente ambivalente, de atracţie sau de respingere. Decupajele din oraş, ilustrate în roman, sunt fragmente dintr-o realitate mult mai complexă, în care ne sunt prezentate realităţi sociologice, economice, psihologice şi, evident, istorice. Naratorul se interoghează observând oraşul distopic, aflat sub influenţa reprezentărilor impuse de comunism. Fiind o scriere de amintiri cu accente stendhaliene, biografia sa se încarcă de la biografia locului: „tot ce sunt şi ştiu de acolo vine. Sunt esenţial legat de Oborul copilăriei mele”, tărâm mitic ce se configurează ca un spaţiul-matrice, în sens blagian, sau ca un Humuleşti alveolar, întinderea idilică în care este proiectată copilăria autorilor.

20181231_065009„Sunt un copil al Războiului Rece” este romanul unei nostalgii, care îl aruncă în melancolie pe autorul aflat sub semnele timpului pierdut, care îşi pune agresiv amprenta asupra dispariţiei spaţiului oborean. Timpul ce îi părea îngăduitor, aidoma lui Moromete, nu anunţa criza declanşată de o istorie agresivă, aducătoare de modificări esenţiale asupra prototipului existenţial: „Părinţii, vecinii din curte, de pe strada Popa Lazăr – nu mi se păreau ceva efemer. Îmi păreau eterni ca universul. Nu aveam pe atunci înţelegerea faptului esenţial al vieţii – TIMPUL ”. Astfel, timpul este şi el un adevărat protagonist al acestei cărţi chiar dacă timpul conştiinţei, garanţia eternităţii, se opune timpului-flux. Timpul trecut poate fi totuşi măsurat prin intermediul memoriei afective, printr-un recurs idealist, de natură augustiniană, la subiectivitate, în interiorul animei – „in te ipsum redi; in interiore homine habitat veritas”. Asistăm la o restrângere spaţială, Oborul şi Bariera Vergului, devenind pentru Stelian Tănase un oraş în interiorul altui oraş, un „corps polyrythmique” al metropolei. Străzile copilăriei, Popa Lazăr, Avrig, reprezintă un punct de referinţă, o structură invariabilă, statornică, de-a lungul căreia se desfăşoară existenţa şi evoluţia autorului, ca într-un adevărat bildungsroman.

Întoarcerea în timp este pentru copilul Războiului Rece „nostalgie pură, ochi umezi”. Cu acest sentiment ne descrie efervescenţa din mahalaua Obor, o lume pestriţă, „pitorească, un amestec de Orient şi Occident, de orăşeni şi ţărani”. Poposim la „Puiul Mamii”, la o ciorbă de potroace, mergem la colindat de sărbători, ne familiarizăm cu religia ceaiului cu miere şi rom în familie sau ne oprim la Cofetăria „Casata”, de pe Bulevardul Magheru, colţ cu Tache Ionescu, un loc de elită, unde se aduna lumea bună, protipendada, beizadelele. Aici ni se înfăţişează o imagine antitetică, cea a odraslelor nomenklaturii şi restul lumii, care, mai degrabă, s-ar încadra în decorul cofetăriei proletare din complexul Rucăr/ Baba Novac, căci acolo cei din „mahala” erau stigmatizaţi: „puţeam a periferie, lumpeni, a sărăntoci”. De asemenea, asistăm la schimbarea filmelor socialiste cu cele italiene şi americane, autorul fiind un mare cinefil încă din copilărie, vedem cum se înalţă privirii biserica Sf. Nicolae, teatrul de vară, patinoarul – azi o clădire părăsită, „îmi e teamă să intru să nu mă copleşească melancolia”, sau mergem la Sala Floreasca, „azi o dărăpănătură”, unde se ţineau plenarele de partid cu Dej, finalele 20181231_070003de handbal, concertele artiştilor străini, şi, de ce nu, la Cinema „Florida”, de pe strada Avrig, devenit „23 August”. Primirea cravatei de pioner la mormântul utecistei Donca Simo, într-un cimitir de la marginea Bucureştiului, atmosfera ideologică din tabere sau din internatul de săptămână ne aduc în atenţie, aşa cum afirmă autorul, îndoctrinarea, căci „proletariatul va fi groparul burgheziei”. Religia, „opiu pentru popor – Marx”, şi practicarea acesteia la oraş erau un act de frondă.

La ţară, însă, nu se estompase atât de tare, făcea parte din viaţa de zi cu zi. Pe fundalul acestor restricţii, adultul în devenire trăieşte două realităţi în care „secera şi ciocanul sunt împotriva crucii” sau „Lenin versus Isus”. Identificăm în economia romanului şi elemente de antropologie a ritualului funerar, integrate cu măiestrie, autorul descriind practici de înmormântare urbane. Înmormântarea domnului Hanţ, dus cu pompă la cimitir „de un dric lucios cu cai negri, acoperiţi de valtrapuri” însoţit pe ultimul drum de fanfară în uniforme cenuşii a impresionat copilul de atunci, care, mult mai târziu, participând la înmormântarea bunicului matern, Filip, cel mai influent personaj la vremea copilăriei, constată că „moartea se proletarizase la Bucureşti. Nu dric, nu cai cu valtrap, nimic solemn sau măreţ. Totul devenise mărunt şi banal”. Luăm parte, totodată, la numeroase evenimente desfăşurate pe scena politică, socială şi istorică, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. Printre acestea se numără: moartea lui Stalin, moartea lui Dej, vizita lui De Gaulle la Bucureşti (1968), vizita lui Nixon în România, prima din istorie a unui preşedinte american în Estul Europei, hărţuirea lui Paul Goma de către securitate, răpirea şi uciderea lui Aldo Moro, fenomenul Beatles, greva muncitorilor de la şantierul naval din Gdansk (Polonia) din 14 august 1980, vizita lui Gorbaciov, ce a provocat o stare de febrilitate la Bucureşti.

Cu expresie sarcastică, dar şi cu amărăciune, autorul rememorează cum a trăit într-o „lume imaginată de Marx”. Înfăţişează umilinţa societăţii româneşti, schizofrenia generalizată, provocată de o obsesie naţională – Ceauşescu, precum şi decăderea acestuia: „o parte din copilărie, adolescenţa, tinereţea, anii ’80, cei mai urâţi, i-am trăit sub dictatura lui infectă”. Bucureştiul lui Stelian Tănase, „ambianţa esenţială despre care scriu”, devine un protagonist aproape autonom, un univers dinamic şi multi-faţetat, sursă de nelinişte, incertitudine şi tensiune, căci prezentul îi relevă 20191011_120059scheletul unui trecut pierdut, dispărut, dar rămas în amintire, căci „trecutul e prezent”, iar „prezentul îţi scapă întotdeauna printre degete”, aşa cum mărturisea într-un interviu acordat Gabrielei Adameşteanu. Trecutul nu poate fi înapoiat: „Totul a dispărut ca şi cum n-ar fi existat vreodată. Sunt neputincios, nu pot face nimic să le readuc o clipă la suprafaţă” şi, totuşi, rămâne o ancoră de salvare în luptă cu nostalgia. În această opoziţie dintre trecut şi prezent, trecutul, cu rolul său fundamental în memoria afectivă a prozatorului, constituie vârsta speranţelor, a aşteptărilor, iar prezentul (ultima decadă a comunismului în roman), în mod contrar, vârsta deziluziilor. De aceea, pentru autor, timpul devine interior, întocmai ca în teoriile lui Bergson, şi este alcătuit din spaţiul copilăriei, experienţele şi etapele adolescenţei şi maturizării, trăirile, amintirile şi regretele încărcate de melancolie şi patina trecutului. Concluzia la care ajunge romancierul, maturizat sub auspiciile acestei constelaţii, este cât se poate de elocventă: „Românii au ratat modernitatea ca şi tot secolul XX, de altfel. Nu pun punct şi din această cauză trecutul nici nu e trecut”. În vreme ce naratorul rămâne ancorat în prezentul pe care nu-l respinge, ci şi-l asumă şi asupra căruia are o imagine obiectivă, gândul sau este liber să regreseze în spaţiul mitic, eliadesc al copilăriei, proiectându-l etern la nivelul conştiinţei: „Va dura până când mă va doborî melancolia”. Înscriindu-se în tradiţia lui Camil Petrescu şi a lui Mateiu Caragiale, dar şi pe linia scriitorilor Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameşteanu, Filip Florian şi prin acest cel mai recent roman, Stelian Tănase, scriitorul Bucureştiului de secol XIX, de început de secol XX, al perioadei interbelice, scriitorul Bucureştiului comunist, reuşeşte să aşeze acest topos existenţial în literatură, rememorând un Bucureşti paradoxal, de atmosferă, cu instrumentele unui melancolic incurabil.

Bucureştii unui romancier melancolic Stelian Tănase, Sunt un copil al războiului rece, Editura Corint, Bucureşti, 2020

Carmen Teodora Făgeţeanu

 

https://mail.google.com/mail/u/0/?tab=rm&ogbl#inbox/FMfcgxwJWXbpckwXNfMqRLMfMnjfzlSL?projector=1&messagePartId=0.1

DESKREPORT

Alătură-te discuției 1 opinie publicată până acum

  • Marin C. spune:

    Remarcabil in aceasta cronică este că ea atinge câteva puncte de analiză esențiale pentru tipul de scriere ilustrat în această carte. Ea este situată intre roman autobiografic si cronică „pe viu” a istoriei, relatată dintr-o dublă perspectiva testimonială : deopotrivă distanțată în timp, ca relatare memorialistică, și apropiată faptic, emoțional si tematic, prin experiența trăită și printr-o anumită expertiză teoretică – in sfera politică și istorică. (Nu am citit încă volumul întreg, dar m-am delectat aici, pe blog, cu fragmente esențiale.)

Spune-ți opinia, fă-te auzit!