CASABLANCA DE NEUITAT

Sunt fan vechi al filmului. I-am căzut victimă ca atîţia alţii, în aceşti 70 de ani de cînd se reia mereu cu un succes letal. Mi s-a întîmplat să îi cad în mreje. Cind TVR a anunțat că îi vom vedea pe Humphrey Bogard&Ingrid Bergman “într-un film de legendă”. Eu muream în epoca aceea – ca şi azi de altfel – după filme alb/negru, “Cetăţeanu Kane”, “Hoţii de biciclete” etc. TVR nu era color, filmul nici atît. De la primele secvenţe din „Rick’s Cafe Americain”, am fost captivat. Toată povestea e extrem de cool, deşi are un aer sentimental ușor vetust. Melo !

Pe scurt, Rick, un aventurier din NY, care luptase mereu de partea învinşilor, în Spania de exemplu ca brigadist, s-a refugiat în Franţa (unde ţine un restaurant cu numele La Belle Aurore). Aici se îndrăgosteşte de o misterioasă şi splendidă femeie, Ilsa. Trăieşte o poveste de dragoste cu ea, dar în ziua cînd trebuiau să fugă la Marsilia – nemţii intrau în Paris cu panzerele ( suntem în iunie 1940 ) – femeia nu vine la gară, trimiţîndu-i un bilet de despărţire prin pianistul lui Rick, Sam. Acesta e trecutul.

Cînd începe filmul suntem la Casablanca, în cafeneaua lui Rick. Femeia reapare însoţită de soţul ei, Viktor Laszlo, un şef important al Rezistenţei antinaziste. E clar, aceşti doi bărbaţi iubesc la nebunie aceeaşi femeie, iar ea e complet debusolată neştiind cum să se împartă. Cînd Sam cîntă la cererea ei cîntecul lor de la Paris, (“The time goes by”, vi-l amintiţi?) se produce declicul. Dandanaua e mare. Spectatorul e cu sufletul la gură, încercînd să ghicească o clipă mai devreme cine ia dama – în limbajul jocurilor de noroc practicate la Rick’s – “potul cel mare”. Cinicul şi dezabuzatul Rick sau Viktor, eroul abia scăpat din ghiarele lui Hitler. Povestea se încurcă – Viktor e ameninţat de o nouă arestare şi are neapărat nevoie pentru a decola cu un avion spre Lisabona de permise de tranzit, aflate, printr-o întîmplare, ghici, în posesia lui Rick. Melodramă – melodramă veritabilă, nu te încurci.

Ultima scenă, pe aeroport, este de infarct. Chiar dacă ai mai văzut-o de o sută de ori. Schimbul de priviri Bogart-Bergman atunci cînd elicele avionului se învîrt, e cel mai tare din istoria cinematografului. Apoi te relaxezi cînd auzi ultima replică “Louis, cred că este începutul unei mari prietenii!” ştiută/citată de toată lumea. De altfel, în timpul vizionării, veţi rosti multe dintre vorbe simultan cu actorii. Asta vă dă dreptul să vă consideraţi fani “Casablanca”.

Mă leagă multe de „Casablanca”. De pildă, o poveste de iubire din tinerețea mea cu o fată care admira la fel de mult ca mine filmul. L-am văzut împreună atunci la Cinemateca din strada Eforie după o coadă de poveste la care am stat o zi întreagă și pălăvrăgind ne-am amorezat. În plus în „Moartea unui dansator de tango” finalul pastișează pe cel al filmului. Personajul meu Gogu Vrabete, un fel de Rick al mahalalei bucureștene, (îl și imită, are un trench identic, poartă pălării Borsalino ) este admirator al filmului pe care îl vede de multe ori prin sălile de cinema din jurul Gării de Nord. Cînd vrea să fugă din țară în ultimele pagini cu femeia iubită, melodrama este aceeași din film și se petrece tot pe un cîmp aviatic de la marginea orașului.

Dacă nu ați văzut „Casablanca” degeaba ați intrat într-o sală de cinema, nu ați văzut nimic.

You must remember this /A kiss is just a kiss, a sigh is just a sigh / The fundamental things apply / As time goes by/ And when two lovers woo / They still say, „I love you” / On that you can rely / No matter what the future brings / As time goes by / Moonlight and love songs / Never out of date / Hearts full of passion / Jealousy and hate / Woman needs man / And man must have his mate / That no one can deny / It’s still the same old story / A fight for love and glory / A case of do or die / The world will always welcome lovers / As time goes by //(Sam – Doodley Wilson )

STELIAN TĂNASE
CITIȚI ȘI ȘERUIȚI