CASABLANCA

By 11 aprilie 2011Graffiti

Sunt fan vechi al filmului din titlu. I-am căzut victimă ca atîţia alţii, în aceşti 70 de ani de cînd se reia mereu cu un succes letal. Mie mi s-a întîmplat să îi cad în mreje într-o miercuri, cînd la “Telecinemateca”, Ecaterina Oproiu a anunţat, jucîndu-se cu ochelarii şi pixul, că îi vom vedea pe Humphrey Bogard&Ingrid Bergman “într-un film de legendă”. Eu muream în epoca aceea – ca şi azi de altfel – după filme alb/negru, “Cetăţeanu Kane”, “Hoţii de biciclete” etc. TVR nu era color, filmul nici atît. De la primele secvenţe din „Rick’s Cafe Americain”, am fost captivat. Toată povestea e extrem de cool, deşi are un aer sentimental.

Pe scurt, Rick, un aventurier din NY, care luptase mereu de partea învinşilor, în Spania de exemplu ca brigadist, s-a refugiat în Franţa (unde ţine un restaurant La Belle Aurore). Aici se îndrăgosteşte de o misterioasă şi splendidă femeie, Ilsa. Trăieşte o poveste de dragoste cu ea, dar în ziua cînd trebuiau să fugă la Marsilia – nemţii intrau în Paris cu Panzerele ( suntem în iunie 1940 ) – femeia nu vine la gară, trimiţîndu-i un bilet de despărţire prin pianistul lui Rick, Sam.). Acesta e trecutul.

Cînd începe filmul suntem la Casablanca, în cafeneaua lui Rick. Femeia reapare, însoţită de sotul ei, Viktor Laszlo, un şef important al Rezistenţei antinazi. E clar, bre, aceşti doi bărbaţi iubesc la nebunie aceeaşi femeie, iar ea e complet debusolată neştiind cum să se împartă. Cînd Sam cîntă la cererea ei cîntecul lor de la Paris, (“The time goes bye”, vi-l amintiţi?) dandanaua e mare. Spectatorul e cu sufletul la gură, încercînd să ghicească o clipă mai devreme cine ia dama – în limbajul jocurilor de noroc practicate la Rick’s – “potul cel mare”. Cinicul şi dezabuzatul Rick, sau Viktor, eroul abia scăpat din ghiarele lui Hitler. Povestea se încurcă – Viktor e ameninţat de o nouă arestare şi are neapărat nevoie pentru a decola cu un avion spre Lisabona de permise de tranzit, aflate , printr-o întîmplare, ghici, în posesia lui Rick. Melodramă- melodramă veritabilă, nu te încurci.

Ultima scena, pe aeroport, e de infarct. Chiar dacă ai mai văzut-o de o sută de ori. Schimbul de priviri Bogart-Bergman cînd elicele avionului se învîrt, e cel mai tare din istoria cinematografului. Eh, te relaxezi cînd auzi ultima replică “Louis, e începutul unui mari prietenii!” ştiută/citată de toată lumea. De altfel, în timpul vizionării, veţi rosti multe dintre vorbe simultan cu actorii. Asta vă dă dreptul să vă consideraţi fani “Casablanca”.

Alătură-te discuției 2 opinii publicate

Spune-ți opinia, fă-te auzit!