CRIZA DIN CARAIBE

By 16 ianuarie 2020Graffiti

20190219_094904Implinisem zece ani in 1962, mergeam pe 11. Toamna curgea liniștită. Drum zilnic la școala din colțul străzii. Arăta ca o imagine de propaganda a regimului, fusese inaugurată în 1959. Era nou-nouță, deschisa in noul cartier Balta alba din vecinătatea Barierei Vergului, limita orașului. Asta în 1959 – cind incepeam școala, intram in clasa intii. In 1962 mă „invechisem” ca elev. Cravată roșie de pionier la gît. Ghiozdanul în spate, caiete, manuale, călimară, toc, penar, sandviș, măr. Pe hol la parter era și un cabinet medical. Mă temeam de ușa aceea, acolo ne aliniau să ne facă vaccinuri. Nu le iubeam deloc. Sala de clasă era prima pe dreapta după soba de teracotă. Era luminoasă, grație ferestrelor mari. Pereții erau acoperiți de hărți și planșe. În față, sub portretele a 12 tovarăși mult iubiți care conduceau partidul ( Dej, Chivu Stoica, Gh Apostol, Alexandru Drăghici, Emil Bodnăraș etc) atîrna o tablă neagră. Exista un podium și deasupra catedra pe care își depuneau profesorii catalogul – spaima noastră. Elevii eram așezați pe trei rînduri de pupitre, doi cite doi. Cuminti, cu miinele la spate. In rest scriam dupa dictare in caiete, sau citeam cu glas tare din manual. După 4/5 ore, la prinz, mă întorceam acasă. Drumul dura doar citeva minute. Urma masa. Mama ne îndopa, pe mine si pe Iță, fratele meu mai mic cu un an. Apoi scriam teme, dupa ce terminam ne jucam cu toată banda în fața blocului pînă se intuneca si mama apărea la fereastră și ne chema în casă. Spalat cina, culcare. Ma uitam si la televizot dar puțin, Lumina aceea difuza avea darul să mă adoarmă. Trăiam intr-un fel de paradis, și nu aveam habar.

fidel castroViața curgea liniștita intre extemporale, lecții de pian, jocurile copilăriei – fotbal, șotron, de-a v-ati ascunselea, hoții și vardistii (preferatul meu), la perete (cu capace de bere strivite pe șina tramvaiului). Credeam că Bucureștiul este singurul loc care există pe pămînt. Aveam să aflu în acea toamnă – datorita unor evenimente exceptionale – că mai existau niste locuri îndepărtate – oceanul Atlantic, Marea Caraibelor, Florida, Cuba etc. Am început să înțeleg că se intimpla ceva neobișnuit prin observația simpla că tata era îngrijorat și după el mama. Odată i-am auzit făcind planuri să ne duca pe mine și pe fratele meu la țara unde am fi fost feriți de pericole. Ce pericole? Ignoram. Au urmat vecinii -șjf kennedyi ei nervoși, vorbeau prea mult, schimbau priviri. Se opreau pe trotuarul din fata blocului (P3, strada Stejarului 42 ), vorbeau înfierbintați. Toate discutiile le observam stind cu fundul pe bordură de unde trăgeam rușinos cu urechea. Ce dacă nu intelegeam!!! Ce conta!? Ma aflăm în treabă printre cei mari. Vorbeau repede, nu se ascultau unii pe alții. Dura pină cind brusc unul își amintea că trebuie să plece. Erau grăbiți să ajungă undeva. Discutia se termina nelămurit și toți dădeau din cap nemultumiți.

Tata seara se lipea cu urechea de radio asculta (azi știu că era pe Europa liberă) sa isi culeaga informații despre cit de grava e situatia, cum escalada conflictul. Sărim sau nu sărim în aer! Cit mai avem de trăit!? Radio Bucuresti nu spunea nimic din ce voia să afle. Apoi se ascundea în bucătarie cu mama – era o incăpere unde puteau vorbi fără să fie auziți. Realizam că trebuie să important, dar de ce nouă, copiilor, nu ne spuneau nimic. Ce-o fi ? ma intrebam și nu eram deloc perspicace.

hrusciov 1La școala atmosfera era identică. Profesorii erau ingindurați, preocupati de ceva si foarte prevenitori cu noi copiii. Aveam impresia că ne priveau cu alți ochi, chiar cu milă. Parca ne vedeau ultima dată.După mai multe zile sub tensiune maxima, tata, care rămasese în dormitor să asculte la radio – dă ușa bucătăriei în lături – eu cu Iță eram la cină. Tata jubila, era îmbujorat, a luat-o pe mama în brațe și a spus – S-a terminat! Suntem salvați!!! Nu pricepeam deloc ce insemna explozia lui de fericire, dar mă bucuram de bucuria lui. Am sărit in picioare ca un resort, Iță la fel, și i-am luat pe amindoi de mină. Citeva minute am jucat tontoroiul în patru, fără să știu exact de ce. Dar era de bine. Tata era morocănos de fel. Rareori se bucura, rareori zimbea sau ne mîngîia pe creștet. Și mai rar auzeam o vorbă bună de la el. Ne-am oprit, atunci cind vecinul de dedesupt a bătut în tavan – să ne oprim că facem gălăgie. Tata a presupus că nu aflase marea veste. Tata s-a dus, așa cum era, în pijama, sa-i spună.

20181231_065251Tirziu, peste ani am aflat ce se întîmplase. Tata a zis – Steluș, (eu adică) era sa murim nevinovați, atunci (nov 1962). Hrușciov instala în Cuba lui Fidel Castro rachete cu focoase nucleare cu care putea lovi mai multe orașe americane supra-populate. Peninsula Florida era la numai 14 km distanță de coastele Cubei, spre nord. Teritoriu USA. Auzisem de Florida. Cinematograful din apropiere de strada Popa Lazăr, unde locuisem o vreme, se numise Florida pînă în 1948. Lumea din cartier ii spunea tot Florida, nu 23 august, cum se numea mai nou. Nu vedeam legătura, dar Florida îmi suna bine în auz. Era sală de cinema și un salon de dans, unde mama și tata – cind trăiau idila lor, se intilneau simbătă să danseze după ritmurile orchestrei saxofonistului Florea Mihai. Tata se înnebunea după muzica lui Glenn Miller. Mama mi-a spus odată, cind eram măricel și ei divortați de ceva timp, că tata era un mare dansator. Ei bine nu mi-l imaginam pe tata dansînd. Era mult prea sobru.

20181231_064757Povestea din 1962, toamna, a continuat astfel – Kennedy a prins de veste ce se intimpla in Cuba și i-a cerut lui Hrușciov să-și retragă jucăriile chiar l-a amenințat cu represalii. Asta insemna că războiul rece s-a terminat și începea al treilea război mondial, de data asta cu arme nucleare. Pe scurt, dispariția planetei, inclusiv a Bucurestiului unde traiam, fericit. Se va intimpla in citeva zile sau ceasuri. De unde nervozitatatea tuturor, mai bine zis spaima. Am fost gata/gata să sărim în aer, ca efect, să dispărem din univers. Ne-am fi prefăcut in particule invizibile ratacind la infinit printre constelații.

Fragment din volumul „Sunt un copil al razboiului rece” in curs de aparitie, editura Corint 2020.

STELIAN TANASE
DESKREPORT

Alătură-te discuției 5 opinii publicate

  • tiberiu trenea spune:

    Si eu am fost elev in aceeasi perioada dar nu tin minte sa fi fost ingrijorati parintii si profesorii ca si in 68 cu invadarea trupelor ruse in Ungaria .

  • Dan Motoran spune:

    Chiar daca nu erau ingrijorati, da bine la lectura. Sau poate ca erau ingrijorati, dar se fereau sa arate. Oricum, a fost un moment de panica, se putea incepe al treilea razboi mondial. Felicitari domnule Tanase pentru ca ne reamintesti si noua astora mai tineri, evenimentele prin care au trecut parintii nostri.

  • Georgescu Valeria spune:

    Mulțumesc domnule Stelian Tănase… Frumos scrieți… Fiind născută în toamna lui 1955 la Timișoara, mă regăsesc cu drag în multe dintre aspectele descrise de dumneavoastră, mă regăsesc cu drag și dor…
    Iar pentru domnul care a scris despre 1968, aș dori să-l corectez și să-i amintesc că „Operațiunea Dunărea”, cum i s-a spus intrării în Cehoslovacia la 21 august 1968 a trupelor Bulgariei, Ungariei, Poloniei, Uniunii Sovietice, cu sprijinul RDG, pentru curmarea reformelor politice cunoscute sub numele „Primăvara de la Praga”☺️

  • Călugărul spune:

    Am trăit în apropierea Barierei Vergului, ca să zic aşa, pe Calea Moşilor, vis-a-vis de biserica Sfinţii Moşi, pe vremea cînd, îtr-un bloc de deasupra drogheriei lui nea Băcanu, locuia regele meteorologiei, d-l Topor. La acele vremuri, pe Calea Moşilor, mai circulau vestitele caleşti, împiedicînd tramvaiele 1 şi 21 să se mişte precum pinguinii printre casele vechi şi prăfuite, care încă mai ascundeau foste mici magazinaşe proprietate personală de tipul : Pălării la Gicu sau, Tocilărie la Sandu. Eu am trăit la curte, o curte înconjurată de două blocuri cu trei etaje, clădiri ale fostei fabrici de baloane, urmate de magazii, căsuţe zid în zid, care mergeau pînă la stradă, iar la intrarea în curte un bloc de cinci etaje, imens, din ciment masiv, cu balcoane lungi în spate, iar la stradă cu geamuri imense. În spatele acestui bloc continuau un şir de vile vechi, excepţionale d.p.d.v. arhitectonic, care se terminau zid în zid cu blocul în care locuiam eu, fosta fabrică de baloane. Tot acest ansamblu crea o curte imensă, pietruită, circulară, în care trona un cadru din fier negru, bătătorul, unde cei ce locuiau acolo, îşi băteau covoarele de iută, ţolicurile sau persanele. Această curte era locuită de o lume pestriţă: evrei, unguri, nemţi, ruşi, machedoni şi chiar ţigani, de fapt, o familie de ţigani, nea Gheorghe, portarul, şi tanti Leana, cea care făcea borş şi-l vindea la un leu litru. Mergeam la şcoala numărul 51. O şcoală fără personalitate, banală, dar mare şi spaţioasă. Eram la cîţiva paşi de Bucur Obor, acel Bucur Obor vechi, patriarhal, la care ajungeai după ce treceai de un şir lung de case şi magherniţe, care te conduceau la piaţa Bucur Obor propriuzisă. Pe vremea aceea, castanii străjuiau Calea Moşilor, iar teii masivi, tronau în curţile cartierului, umplînd aerul în luna iunie, cu un miros dulce care te binedispunea. Începutul anilor 60, era începutul unei noi ere, al primilor ghiocei de speranţă spre o viaţă mai liberă şi mai decentă, lumea uitînd, practic, de tot, războiul care tocmai trecuse. Copil fiind, auzeam discuţiile maturilor care, fiecare cum puteau, veneau cu scăunelul, taburetul sau propriul şezlong, şi făceau o mare roată în mijlocul curţii; femeile torceau lînă şi făceau gheme, altele coseau macrameuri, altele croşetau lasetă, iar borbaţii citeau „Informaţia”, cumpărată, proaspătă, de la tutungeria lui Ciungu, cu adevărat ciung, care, avînd aceiaşi clienţi de ani şi ani de zile, ştia pe dinafară cine ce fumează. Se cumpărau foarte rar pachete întregi de ţigări. Ţigările se vindeau la snop de cinci, zece bucăţi, învelite de nea Ciungu, cu o singură mînă. Lumea se cunoştea foarte bine, fiecare ştia pe fiecare, relaţiile interumane mergeau pînă-ntr-acolo că se împrumutau de bani între chenzine, se ajutau în diverse treburi, dar se mai şi sporovăiau cîteodată din te miri ce. Copilăria mi-am dus-o în acest pitoresc rai, dărâmat cu atîta brutalitate de forţele malefice ale comunismului barbar, acest comunism care a dat ciment la tot cartierul, vorba oltencei. Am avut norocul şi privilegiul să trăiesc în acest cartier desprins din rai, şi cred că acesta a fost marea mea şansă de a fi simţit cu adevărat fericirea, în simplitatea şi normalul ei. Pt. că am început cu d-l Topor, am să termin cu el. În fiecare iarnă, înainte de Crăciun, mergam la uşa apartamentului lui cu colindul. Ne invita în casa apartamentul lui mare, frumos mobilat, aerisit, cu un pian imans care trona în sufragerie. Pe o masă lîngă perete, tronau darurile pe care ni le înmîna personal, mîngîindu-ne pe fiecare, sărutîndu-ne pe creştet şi urîndu-ne cele bune. Şi, vorba lui Creangă : nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, cînd mă gîndesc la copilăria mea, mi se pare realitatea, un iad insuportabil.

  • Dan Mihalache spune:

    Foarte frumos scris – amintiri izbucnite în minte, înșirate ca pe ață (șiragul „Caraibelor”), când îmbătrânești revin mai ușor din trecut amintirle mai vechi. Mi-a plăcut și m-a emoționat, deși istoria mea începe puțin mai devreme și în alt cartier, vechi și el, în N-V orașului.

Spune-ți opinia, fă-te auzit!