CU UN VOLKSWAGEN PRIN EUROPA

Zidul de la Berlin era o realitate brutală, mi-am dat seama abia dupa ce am terminat liceul. Eram, cam retardat, drept să spun. Totdeauna am înțeles mai tîrziu decit altii despre ce este vorba de fapt. România trăia binișor perioada liberalizării care demarase odată cu moartea lui Dej. Nu aveam decit să visam cît vrem, la orice. Eu&gașca voiam să sărbătorim trecerea pragului cu o călătorie prin Europa. Sa ne luam o dubita Volkswagen pe timpul verii – după examenul de admitere – ne vedeam toti reușiți, cu carnet de student în buzunar – să bîntuim ca niște adevărați hippies. Era unul intr-o curte, lasat probabil de un turist german, paradit, sifonat, dar cu motorul in regula. Credeam ca il puteam convinge pe proprietarul vechiturii sa ni-l vinda. Admiterea la facultate ne-ar fi dat dreptul la orice nebunie și ar ar fi deschis buzunarele părintilor. Mă rog așa ne imaginam. Alții au propus sa mergem să muncim pe litoral să facem bani. Aveam o formatie rock, aș fi putut să cint doua luni la un restaurant. Vedeam triumfal ieșirea din adolescență.

Invătatul mergea OK chiar dacă nu ne omoram cu firea – eram deștepți, prindeam lecțiile din clasă și ne rămînea destul timp de fete, de chitară, de ceaiuri, de citit cărțile despre care vorbea lumea. Asa ni se părea, că eram niste semizei. După revelionul 1970/71 petrecut impreună, fireste, calendarul s-a strîns. Trebuia să ne pregătim pentru bac și admitere. Așa că ne vedeam mai rar, dar nu s-a sistat nimeni de la planul de a vedea Europa într-un Volkswagen.

Altfel, afișam o tinută hippy, ne imaginam pe străzile Londrei, ascultam muzica occidentală. Făceam pe nebunii. Treaba era sa nu arătăm ca niște sovietici, tineri din estul Europei. Sfidam școala dar și părintii. Purtam părul lung, (aiurea, cum crestea putin pe ceafa și pe la urcehi, diriga ma trimitea la frizer, a doua zi nu aveam acces la ore). Umblam desculț, îmbrăcam cămăși înflorate, pantaloni evazați – albi neapărat. Confecționarea acestei ținute era difici de obtinut si costa parale pentru că trebuia să apelezi la un croitor. Era unul in cartier la care mergeau destui. Era homosexual si apela la serviciile clienților lui liceeni. Nu l-am frecventat – mama găsise un croitor care lucrase la un teatru. Se angajase (altul refuzase) să transforme niște haine găsite de mama în sifonier. De pilda, dintr-un palton a confecționat la fix un veston militar ca-n Sgt Pepper Lonely Hearts Club Band. M-am mindrit foarte tare să-l port. Haine mai colorate nu se găseau in comertul socialist. Umblam de colo colo cu gașca prin cofetării, concerte, parcuri, ceaiuri …Eram toti o apariție care sfida cotidianul cenușiu al epocii.

Eram generația care se ridica după război. Dar era un aspect care ne scăpa tuturor. Anume – trăiam „ca și cum” eram liberi. Bănuiam că nu suntem – dar nu aveam curaj s-o spunem cu glas tare. Invățasem de acasă să disimulam, să ne prefacem că ne găsim într-o lume normală, fără supraveghere polițienească, fără interdicții, fără propagandă, fără cenzură. Făceam pe relaxații, păream a fi niște tineri fără probleme cu toată viața înainte. Una fericita, asigurată de partid. Jucam binișor comedia non-conformismului. Temerile erau totuși mari și-mi blocau diafragma. Uniforma milițianului la un colț de stradă te facea sa- ți aranjezi ținuta, să vezi dacă ai actele la tine. Poate ca noi am fi sfidat mai tare, dar fiecare aveam acasă părinți care trăiseră în frică, unii trecuseră prin pușcării, și dacă nu ei, rude de-ale lor. Li se spălase creierul. Ne doreau numai binele si li se părea că riscam prea mult. D-aia ne potopeau cu sfaturile de genul – să fim cuminți. Iși făceau griji din pricina noastră. Ințelegeam că – trebuia să fim cît mai cenușii, să nu atragem atenția, să fim supuși.

Asta nu se potrivea cu ce simțeam noi – iubeam mai mult ca orice contestația. Numai asa eram cool. Eram ca niște cățelandri care iși încercau colții….Realitatea avea să se dovedească mult mai dură decît colții nostri…Voi învăța asta putin mai tîrziu. Timpul nu ne va acorda niciun răgaz. In iarna 1970/71 (eram in clasa a 12-a) eram deja prevenit. Dar pînă atunci mă scăldam cu amicii în vise nerealiste. Ce s-a ales de excursia prin Europa? S-a făcut praf incă inainte de bacalaureat. În iunie Ceaușescu a făcut o vizita în China si Coreea de nord, S-a întors de acolo pus pe fapte mari. Voia să fie preamărit ca Mao si Kim Ir Sen, să fie declarat zeu. A formulat pentru prostime niște teze de kkt și a declanșat revoluția culturală. Țara s-a intors la anii 50, la stalinism. Planurile noastre au căzut. Imposibil de găsit în noile împrejurari un Volkswagen. Nici de inchiriat, nici de cumpărat. De pașapoarte nu mai vorbesc. Nu mai puteam ieși din iubita noastră patrie decît dacă eram copii de ștabi. Nu eram, așa că am petrecut vara aceea la București. Am dat bacul cu succes și fără emoții. Chiar în zilele acelea a murit bunicul meu Georg Filip, figura tutelară a copilăriei mele. La Obor am locuit in casa lui. De la el am toti cei 7 ani de acasă. Cind făceam 7 ani ne-am mutat cu mama si tata la Bariera Vergului in noile blocuri proletare ridicate de Regim. Taia Filip s-a ocupat de educatia celor doi nepoti, eu și Iță. Era neamț din zona Brașov. Dispariția lui a marcat granița între lumi – copilăria mea s-a terminat. De atunci mereu am imaginea unei înmormintari cind mă gindesc la examene.

La facultate am picat – la fel ca alții. Gașca noastră s-a spart. Cei care deveniseră studenți – pe o parte a străzi. Cei cei care ratasera admiterea pe cealaltă. O cortină de fier căzuse între noi. Ne-am vorbit tot mai rar, nu ne-am mai intilnit la ceaiuri, la coferie, nu am mai facut planuri impreuna. Era ca și cum prietenia noastră nu a existat. Din cauza eșecului meu la admitere, acasă atmosfera în acea vară și toamnă a fost lugubră. Toți din familie eram triști.Eram un rebut. Ai mei se întrebau ce se va alege din mine? Fara facultate, ziceau nu poti ajunge nimic, decit un ratat… Tristețea era și din cauza a ce se petrecea la București după tezele din iunie. Eu unul, nici nu bănuiam efectul decisiv pe care avea să-l aibă asupra întregii mele vieți acel moment. Iunie 1971.

STELIAN TĂNASE

Fragment din volumul „Sunt un copil al războiului rece” în curs de apariție.

DESKREPORT