La 16 mai 1966 Mao declanșa așa-zisa revoluție culturală menită sa îi asigure suprematia la vîrful Chinei. Relațiile mai apropiate cu China datează de la sfirșitul anilor 50 din secolul trecut. Gheorghiu Dej după 1958 – cînd Armata rosie s-a retras din România, la ordinele lui Hrușciov (nu din inițiativa lui Dej, cum se crede) – a jucat un joc 
diplomatic de stil bizantin între cele două centre de putere ale lagărului comunist. Asta pentru a-și crea o marjă de manevră în raport cu Kremlinul. Hrușciov avea de gînd să îl schimbe pe Gheorghiu Dej cu altcineva. Or, singura umbrelă de protecție și aliat putea fi Mao, Ciu EnLai, Lin Biao, etc. Mao rămăsese un stalinist fervent și respingea reformele demarate la Kremlin în acei ani. Vizita la Beijing a unei delegații oficiale la vîrf cu Maurer, Bodnăraș etc, a fost momentul cheie.
În 1959 între Moscova și Beijing au apărut diferende majore. Armata roșie și cea chineză, tot roșie, s-au confrunta pe fluviul Amur. Ziarele Jemin Jibao, oficialul PCC și Pravda au polemizat intens. S-au aruncat acuzații grave, s-a făcut amenințări. Conflictul a escaladat,. Mai multe declarații 
ale PCUS și replici de la Beijing au creat o mare tensiune intre cele două puteri comuniste. Statele Pactului de Varșovia au rupt relațiile diplomatice cu China lui Mao. Două excepții – Albania lui Enver Hodja care s-a aliat cu Mao și România care a optat pentru o „politică de balama” între cele doua capitale Mosova și Beijing.
Mao nu era de acord cu politica internă și externă a lui Hrușciov, nici cu demolarea mitului lui Stalin. Pe de o parte. Pe de alta, Mao a cerut URSS-ului ajutor militar, financar, tehnologic ca să modernizeze China, după ce progamul lui din anii 50 eșuase. China se afla într-o catastrofă economică, Mao avea nevoie de sprijin masiv. A cerut în plus acces la arma atomică și tehnologie nucleară ca între „țări frățești”, unite ideologic.
Pe plan extern Mao a cerut URSS să declanșeze un război total împotriva SUA și aliaților lor care să distrugă țările capitaliste, cf doctrinei marxist-lenist-staliniste. Un război atomic ar fi distrus jumătate din omenire, dar ce ar fi rămas ar fi fost comunist, pretindea Mao. Ceea ce Hrușciov, realist, a refuzat. El știa bine că un rărboi împotriva SUA ar fi dus la distrugerea URSS și a Chinei. Chiar dacă ar fi vrut să ajute economic China, URSS nu putea să satisfaca cererile uriașe ale Beijingului. China era cea mai populată țară din lume. URSS abia făcea față să ajute țările pactului de Varșovia, țări mici, pe care la ruinase în anii 40-50. Mai mult, în toamna anului 1959 Hrușciov dezgheață relațiile cu SUA a făcînd prima vizita a unui lider bolșevic în SUA.
Evenimentul a 
alimentat polemica, scandalul chino-sovietic a crescut. În 1960 la inceputul lui iunie Hrușciov a aterizat prin surprindere la București pentru a participa la al treilea congres al PMR, la care nu își anunțase prezența. Aici a ținut un discurs secret in care a denunțat China și pe Mao. Gheorghiu Dej nu s-a lăsat angrenat. A respins cererile sovieticilor de a rupe relațiile cu Beijingul. El a cerut celor două partide comuniste gigant să înceteze polemicile pentru că ele fac rău, spunea el „cauzei socialismului și păcii”. Gheorghiu Dej a preferat să joace la două capete pentru a-și salva poziția de lider în România. Această politică o va practica și Ceaușescu după venirea la putere în martie 1965. El a condamnat, ca și Mao, intervenția militară din Cehoslovacia din august 1968.
In 1971 Ceauşescu impreună cu ” o delegaţie de partid şi de stat” au făcut o vizită în China și Coreea de nord. Erau puţini ani după declanşarea aici a revoluţiei culturale la 1 august 1966. Ravagiile ei erau la apogeu. China era distrusă, economia în faliment, foametea secera milioane de vieţi, alte zeci de milioane fuseseră deportaţi. Pe Ceauşescu insă aceste aspecte l-au lăsat indiferent. Pe el l-a interesat doar cultul lui Mao, cult pe care l-a vrut implantat în România. Ceauşescu a visat acolo să devină zeul românilor, obiectul unui cult quasireligios care să îl preamărească. Ajuns la București a declanșat revoluția culturală, în iunie 1971.
A fost o cotitură, cum se spunea în slangul comunist, care a încheiat perioada iluziilor de reformă din anii 60 și care a dus la dictatura sumbră neostalinist/maoistă din anii 80 și la moartea sa la zidul cazărmii din Tîrgoviște.
STELIAN TANASE
copyright www.stelian-tanase.ro
Articol preluat de www.corectnews.ro