marele incendiatorPrestigioasa revista de cultura FAMILIA publica in cel mai nou numar sub semnătura lui Ovidiu Pecican cronica romanului lui Stelian Tănase „Marele incenditoar. Cronica unui fapt divers” apărut recent la editura Corint. Introducerea o semneaza criticul literar Ion Simuț.

„Stelian Tănase e un ficționar ingenios, dublat de un documentarist pasionat de dosare secrete. Publicistica și activismul civic/politic i-au animat cariera. Prozatorul, un optzecist solitar, a fost capabil de schimbarea mai multor registre stilistice de la debutul din 1982, cu Luxul melancoliei (despre care am scris cu încredere, la vremea lui). A început (în primele trei romane) cu o proză despre ratare, în dimensiunile ei psihologice și sociale, vag breba-niană, pentru a trece, din 2008 încoace, la o proză de moravuri din mediul de televiziune și presă scrisă. Scriitorul s-a arătat apoi tentat de senzaționa – lismul de tip horror sau extras naturalist din faptul divers, cu un spirit mun-tenesc incisiv. În toate cazurile, narațiunea e alertă și captivantă, țintind suc-cesul de public.

Romanul Marele Incendiator se anunță din subtitlu ca o cronică a unui fapt divers, privitoare la cazul unui incendiator de mașini de lux, dintr-un București întunecat: „Scriu o cronică a faptului divers! Nimic nu e mai pervers în univers!” – declară Cronicarul. Romanul relatează „enigmatica aventură a fotografului Vivi Lazăr”. După Cronicar (naratorul) și după făptui-tor (fotograful incendiator), al treilea rol, dar cel mai important, este distri-buit investigatorului de către regizorul narațiunii, adică ziaristului de fapt di – vers. Moravurile cu care se confruntă constituie canavaua, extrem de pito – rească. Suntem preveniți în acest sens: „Te înștiințez, cititorule, că în această cronică ne ocupăm îndeosebi de Zoe Firescu. O vom însoți prin jigoșenia nesfârșită a Bucureștiului”. Oferta de investigație este deprimantă. Epicul de – vine antrenant, stimulat și de artificiul intermitent al cronicii rimate, adu-când narațiunii, pe lângă alertețe, caracter ludic și distanță ironică. Un roman de virtuozitate epică, în nota consacrată a apocalipticului, într-o altă variantă decât la Radu Aldulescu.”

Ovidiu PECICAN Epopeea Bucureștiului negru

pecican„Cariera de romancier a lui Stelian Tănase, întreruptă o vreme, în aparență (ritmul publicării de proză beletristică a încetinit și în cazul acestui autor câtă vreme el s-a ocupat de politică, de radioteleviziune și de cercetări istorice, la fel ca în cazul lui Eugen Uricaru) își continuă impetuos drumul de când a fost realută, în 2008. Maestro (2008), Dracul și mumia (2010), Moartea unui dansator de tango (2011), Skepsis (2012), Nocturnă cu vampir. Opus 1 (2017) și Partida de vântătoare (2018) s-au succedat rit-mic, așa încât noua apariție, Marele incendiator. Cronica unui fapt divers (București, Ed. Corint, 2019, 462 p.) confirmă faptul că romancierul a intrat într-o competiție cu sine însuși, înscriindu-se în cursa pentru titlul de cel mai prolific autor de proză al deceniului. Deși nu este o cursă solitară, aler-gătorul are mari șanse să obțină un loc pe podium (unde, la nivel cantitativ, deocamdată Eugen Uricaru continuă să dețină recordul dintre profesioniștii în plină efervescență ai genului).

Și Stelian Tănase este atins de fenomenul imaginației panoramice, punând la cale cicluri epice. Unul dintre ele este cel intitulat „Seria neagră”. El a fost inaugurat de romanul Maestro și continuat prin Partida de vână-toare. Al treilea roman din serie este tocmai cel recent apărut, Marele incendiator. La al patrulea, prozatorul declara că lucrează încă. El se va numi Nud în oglindă. „Sunt romane cu narațiuni și personaje diferite, care se pot citi independent”, declara scriitorul pe platforma sa Deskreport și care, pe moment, pare că dă prioritate acestui ciclu ce amintește atât de creația cezarpetresciană, cu ambiția lui balzaciană de a scrie o Cronică românească a veacului XX, cât și – n-am ce face, se cuvine să pomenesc acest lucru din nou – de ciclul de cinci romane al lui Eugen Uricaru (dintre care, cel mai recent, Permafrost, pare să și încheie voleul).

tanase 111În Marele incendiator Stelian Tănase își exprimă nemijlocit, cu cla-ritate, cu mijloace literare adecvate, aspirația de autor de epopee. Mate-rialul în care lucrează este strict contemporan și de factura faptului divers – cum asigură încă din subtitlu – dar epicul propriu-zis, fără a lipsi, rămâne adumbrit de modalitatea compozițională și, mai ales, de limba în-trebuințată. Recurgând la argoul bucureștean, pe care îl știe bine, ca un ade-vărat fiu al capitalei crescut și trăit mereu pe cheiul Dâmboviței, romancie-rul îl filtrează prin sensibilitatea unui bun cunoscător al cronicarilor mun-teni, experți în invectivă și pamflet, al literaturii din secolul al XIX-lea (romanele începuturilor, Misterele Bucureștilor etc., Ciocoii vechi și noi ș.a.), dând la iveală un exercițiu de virtuozitate demn de toată atenția.

Pe de altă parte, în această desfășurare de amplă deschidere, auto-rul vorbește prin gura rapsozilor locului și timpului, la începutul fiecărui capitol. Proza aceasta ritmată, deloc elegantă în limbaj, dar cu aluzii, subtilități, parfumuri și explozii de culor pare să aparțină unei orchestre de mahala cu țambal și acordeon și cu un gurist răgușit de la tutun și de la șprițurile de la ghiață. Tonul ar putea fi de manea dacă nu ar consuna în mod frapant cu cel – mai agresiv, altfel ritmat și ambientat – al unor raperi, dacă nu din Bronx, atunci măcar „de după blocuri”, de prin cartierele bucureștene, dar copiind în felul lor (poate ca B.U.G. Mafia sau ca alții ase-menea), un mod de a cânta americănesc și, de aceea, universalizat. Orientul se îmbină deci cu Occidentul în acest model al cântării epice, permițându-i lui Stelian Tănase nu doar să reia exercițiul prozei rimate de la congenerul lui Mircea Nedelciu, ci chiar să acrediteze un nou model de menestrel, de „guzlar” sud-est european, fără precedent și posibilitate de comparație în literatura actuală.

În acest punct intuiția autorului trebuie salutată în chip înfiorat, căci explorările mai noi în materialul cultural medieval transmis până la noi par să ateste circulația genului epic medieval și pe aceste meleaguri, unde s-au chiar compus, după toate aparențele și mărturiile indirecte și directe, asemenea specimene. Fără voie, apelând la oralitate și la excelența ei, Stelian Tănase reînnoadă firul unei tradiții uitate și, în bună măsură, negate în epoca modernă, când a fost socotită mai degrabă neverosimilă.

Dar toate aceste modalități și inferențe se adecvează de minune la subiectul romanului – era să zic poemului – care nu e altul decât unul de dragoste. Cel care dă titlul întregului text se dovedește un ins antrenat în desfășurările unei iubiri pe fundalul tranziției burlești de la noi dinspre comunismul lăsat în urmă către ceva ce pare să fie economia de piață. „Te înștiințez, cititorule, că în această cronică ne ocupăm îndeosebi de Zoe Firescu. O vom însoți prin jegoșenia nesfârșită a Bucureștiului” – avertizea-ză naratorul dintru început (la p. 25), atrăgând atenția asupra faptului că, printre altele, seria de romane din care face parte și cel de față încheagă un portret naturalist al capitalei României după căderea comunismului. Iată un memorabil pasaj evocând o Noapte a Sfântului Bartolomeu îndreptată împotriva câinilor vagabonzi: „«La moarte!» se vedea mâzgălit pe ziduri în piața Matache, la Chibrit, lângă podul Constanța, la Mandravela, în Pantelimon, la Foișorul de Foc – zone unde jihadul împotriva câinilor dădea deja rezultate. Mai târziu, prin mai – iunie s-au molipsit și celelalte mahalale – Oborul, Ferentarii, Gramont, Bellu și Filantropia. În vară, fre-nezia sângeroasă a cuprins întreg orașul. Vremea toridă învăpăiase imaginația. Omul obișnuit s-a dedat la violențe și cruzimi de nedescris, fapt fără precedent în întortocheata noastră istorie” (p. 28). Sau un cadru circu-lar, luat cu camera manuală de un cinefil amator, dar cu geniul autenticității: „O seară banală într-un cartier bucureștean fără identitate. Pierdere de vreme, o adiere prin linia de plopi, printre garduri, un teren viran, cu o casă la roșu, schele murdare, ziduri văruite proaspăt, o tonetă de înghețată părăsită de mult, o spălătorie de mașini, o fereastră trântită. De undeva se aude o ceartă. De vizavi, de peste gard, vocea unui speaker TV, cam atât” (p. 229). Dar lucrurile se încing, autorul schimbă măiastru regis-trele și ceea ce iese e un Montmartre a la Toulouse-Lautrec combinat cu Degas și cu Rouault și asezonat cu saltimbanci de-ai junelui Picasso: „La Mandravela dracu-nvârte manivela. Circul Medrano din Milano dă 043reprezentații. Se înghesuie soldații și servitoarele. Oh, cum le put picioarele! La final, banal, Croco – din Marocco – dă triplu salt mortal, ca să fie bal. A sărit fără plasă și n-a mai ajuns acasă. Pe-o masă l-au întins loco pe voltijo-rul Croco. La morgă i-a cântat din orgă «Fuga în si minor» de Bacu. Cum ai zice: – Aaah! Trece piano circul Medrano! Pilu Găzarul la birtul Farul s-a matolit de s-a înversit ca o momârlă. În gârlă l-au azvârlit, că n-a plătit. La Gara Filaret un anahoret vorbește îngerește până se țicnește. În Turnul Colții se numără morții. La Fortul Cățelu nea Nelu Tembelu a atacat la baio-netă o subretă cochetă. În Ulița Negustori – bei mori, nu bei mori” (p. 313). Asemenea trecere în revistă egalează și depășește parada ciumei din Princepele lui E. Barbu, o culme a fanariotismului/ balcanismului literar de odinioară. Este cât se poate de clar că prin Marele incendiator, lucrare lite-rară în care citadinismul teoretizat prin 1970-1973 de Petru Popescu, care l-a și ilustrat memorabil, dar al cărui concept era prin excelență o reluare a unora dintre tezele lui E. Lovinescu, Stelian Tănase atinge una dintre cul-mile artei lui, dacă nu chiar Culmea. Există astăzi un „muntenism” literar, tot așa cum există și un moldovenism care poate purta mai multe nume – sadovenism, dar și medelenism – și cum se poate vorbi, cu puternică îndreptățire, și de un ardelenism bine configurat. Romancierul bucureș-tean al „Seriei negre”, pasionat de elaborarea unor „mistere ale Bu-cureștiului tranziției postcomuniste” – firește altele decât cele ale lui Mateiu Caragiale, Mircea Eliade și Radu Albala – este, în prezent, unul dintre exponenții lui de seamă. El lucrează în paralel și în alte materii decât Mircea Cărtărescu și Răzvan Rădulescu, dar și decât Radu Aldulescu și Daniel Bănulescu.

Este un moment fast pentru romanul bucureștean și pentru prezența lui în literatura română actuală, în care vocile optzeciste sună puternic, distinct și bine articulat.”

FAMILIA Ianuarie 2020

Comanda on-line pe libris.ro cartepedia.ro librarie.net librex.ro librariadelfin.ro esteto.ro corint.ro elefant.ro etc. De asemenea gasiti „Marele incendiator” la raft, in retelele de librarii Carturesti, CLB, Humanitas, Diverta, Alexandria.
Aveti aici trailerul oficial al cartii. Vezionati! https://youtu.be/ADDDjQ3LXFM

DESKREPORT

Spune-ți opinia, fă-te auzit!