EXECUȚIA PROFESORULUI

tanase portrete 8Fragmentul din romanul in lucru „NUD ÎN OGLINDĂ” pe care l-am postat ieri a făcut un record de cititori. Azi va ofer continuarea ca lectura de week-end. Este o incursiune fugară în mediul universitar bucureștean.

„Descoperise nu demult că îl obosea să apară la catedră în fața unor studenți care nu citeau nimic. Așa că declarația lui că se retrage a picat la momentul potrivit. În ziua cu pricina a oferit cîteva sticle de șampanie în Sala de Consiliu. Să fie de adio și să-și amintească de el. Slujise la catedră o viață. A fost o ceremonie emoționantă și perfect ipocrită. S-au ținut discursuri elogioase, i s-au adus laude. Cum lumea prezentă era nevorbită au întîrziat pînă la căderea întunericului. S-a vărsat duzini de lacrimi. S-au evocat clipe fericite, s-a sporovăit cu subînțeles, s-au narat bîrfele care circulau pe seama lui. Folclorul în ce îl privește în universitate era extrem de bogat. La final s-a aplaudat. Ce bine că pleci și ne lași ! Adevărul e că haita sărise la beregată să-l sfîșie. Îi mirosise a sînge. Destui au pus umărul la retragerea lui. Era figura dominantă a zonei, lupul alfa. Se săturaseră de el, nu-l mai sufereau. Il pizmuiau pentru notele de subsol în care era citat. Pentru congresele unde prezenta comunicări despre ce descoperise în căutarile lui după antichități. Il detestau din străfundul inimii pentru reverențele care i se făceau în Occident, titlurile dobîndite (era honoris cauza la universități din Anglia, Belgia, Suedia etc.) și mai ales pentru raftul de cărți pe care îl scrisese.

Păcătoșii nu se învrediniciseră să scrie și îl considerau vinovat pentru asta. Ei se sacrificaseră pentru diferite cauze, el – egoist – se retrăsese in bibliotecă să scrie. De înțeles că pofteau să-l scoată din porție. I-au strigat – Ți-ai trăit traiul, ți-ai mîncat mălaiul. Hai, gata! Ne mai auzim la necrolog. L-au împroșcat vorbe alese – boșorogule, bășinosule! Securist împuțit, profitorule! Secătura! curvar, impostor! La naftalină! Cară-te, ce 049mai stai! Sunt alte vremuri. Candid Voma era un vestigiu al trecutului, un dinozaur veritabil. Era vinovat mai ales în ochii lor pentru că supraviețuise. Avea o vîrstă. Destul! Ca orice bătrîn trebuia azvîrlit la gunoi să fermenteze, să fie sfîrtecat, strivit, ars. Gata, lasă-ne! Împuți aerul degeaba! Ești învechit, nu te mai saturi! Fă loc celor tineri! Dușmanii lui se grăbeau să se cațere, pofteau să fie căftăniți și să se ajungă. Umblau după parale și onoruri. Simțeau acut că le trece viața fără să fie răsplătiți cum se cuvine și găseau că bătrînul era un obstacol. Îi și călca pe bătături, putrezea de viu și răspîndea un miros greu prin sălile de clasă, pe coridoare, în amfiteatru. În cancelarie mai ales le dilata nările, le strîmba nasurile, le îmbiba hainele sărăcăcioase cu mirosul lui de hoit. Mirosea deja a formol. Păcătuia prin faptul că făcea umbră tuturor. Li se făcea frig în preajma lui. Era întruchiparea Diavolului. Îi strivea cu titlurile pe care le publicase la Paris, Munchen, Londra. Nu lipsea din nicio bibliografie în domeniu. Era citat, comentat, un punct de reper. Pentru trecutul și faptele lui de arme era invidiat și denigrat. S-au închis într-o seară în cancelarie și au decis să-l alunge. I-au făcut cît de mult rău au putut. L-au trecut bucuroși prin zoaie. Îi sunase ceasul. Lupii cei tineri cu colți puternici își pierduseră răbdarea și îl hărțuiau amarnic. II farimau oasele, ii taiau limba, ii striveau degetele in balamaua ușii. Îl rostogoleau pe scări, îl azvîrleau de colo-colo, rupeau hălci din carnea lui. Uneori, dacă ascultai atent și era liniște îi auzeai scîncetul cînd cobora marea scară a Universitatii.

043S-au năpustiti asupra lui mai ales cei care îi datorau ceva, cei pe care îi învățase carte, cei cărora le împrumutase cărți rare și albume din biblioteca lui neprețuită. Cei cu care își pierduse timpul explicindu-le lucruri greu de înțeles. Cei cărora le făcuse rost de burse în străinătate. Din zona asta se recrutau cei mai feroci dușmani. Cei care îl doreau nu numai alungat dar și mort, întins pe năsălie sub un mormane de flori ofilite. Erau cei cărora le acordase doctorate și pe care îi făcuse profesori. Aceștia îl ponegreau la colțuri, scriau la gazetă urîțenii, îl desființau. Ii negau orice merit, metode, studii, contribuții. Il denunțau la rectorat. La minister s-au strins teancuri de plîngeri, sesizări și reclamații pe seama lui, dar mai ales denunțuri, vreo 143 kg hirtie. Note adesea anonime, cf obiceiului locului. Destui profesori aveau opera rispită în sutele de pagini de pîri, trădări, turnătorii. Le găsesti în arhivele rectoratului, facultății, ministerului și Poliței unde a fost pîrît că fura curent. Era descris ca un personaj găunos, numai aparențe, un nimic, un zero. Un fustangiu și un șperțar. Cărțile nu le scrisese el, folosea negri, plătea mizerabil doi trei studenți să i le scrie, el nu era în stare nici să le citească. Cineva se întreba ce rang secret avusese pe vremea dictaturii. Nici nu știa să se folosească de tacîmuri, purta papion, si greseia aiurea in tramvai pentru că era rîrîit de la natură. I se aduceau și alte acuzații. De pildă, coțăia studentele, cu vreo trei avea copii, 047toți nerecunoscuți de acest monstru priapic. Delapidase fonduri, obișnuia să prăduiască bugetele. Era un gunoi de care trebuia scăpat, o infecție care se cerea extirpată urgent. Se deplîngea influența lui nenorocită asupra tineretului studios. Viitoarele noastre elite aveau de suferit.De remarcat ca totusi acetea denunțuri erau scrise intr-un stil impecabil care ia stîrnise admirația lui Gore Saizu, eroul nostru.

Destui dintre detractori l-au căutat acasă după căderea întunericului, ca să nu fie văzuți. Voiau să se explice, să se pună într-o lumina bună, să-și ceară scuze pentru trădări, mizerii, lașități și capitulări. De înțeles, erau bieții de ei sub vremi, nu invers. Candid Voma i-a tratat cu dulceață de vișine amărui din livada lui. Servite în chesea, cu borviz rece. Adăugase păhărele de lichior preparat în casă. A fost o gazdă admirabilă, din alte vremuri, cu tabieturi și protocol. I-a poftit să servească țigări binemirositoare aduse din Orient. Acele conversațiile rafinate, cam bizantine, au fost purtate cu voce joasă, cum se cade între oameni de lume. I-a condus rînd pe rînd (veneau cîte unul) pînă la poartă cu complimente trimise consoartei acasă. I-a spus fiecăruia că l-a iertat.

048Rezonul afacerii era simplu – ministrul Bey Teșu aflat pe făraș voia cu tot dinadinsul catedra bătrînului și îi purta sîmbete. Ii fusese maestru, îl învățase carte, îi dăduse bani de nuntă – firește uitase să-i dea înapoi. Il expediase la studii în Occident. Ei bine, excelența-sa, într-o zi de joi, aprilie ploios, a sunat adunarea slugilor. Se zvonea că pica de la putere și își cauta un locșor suficient de elevat pentru un personaj de rangul lui. Il interesa mult ce va scrie pe cartea lui de vizită. Gașca s-a aliniat în dispozitiv – cei obligați, cei interesați, argații din Curte. Chiombi, urzicați, betegi, secături, lepre și pezevenghi. La București sus-numiții erau imbatabili la intrigi și sforării. Dacă voiau ceva obțineau sigur. Mai ales sinecuri, funcții, ambasade, decorații. Au zbîrniit telefoanele, din convocator nu a absentat nimeni. Lătrăii s-a strîns de pe drumuri, de la bordel, de la Politie, din măcelarii, din salile de fitness. S-au repezit prin gazete să-l acopere pe bătrîn de rahat. Un zumzet spunea că ceva nu era în regulă cu el. Au făcut vocalize, genuflexiuni, au înalțat zmee. Pentru unii era gaga, alții pretindeau că se făcea pipi pe el noaptea in pat. Toată campania era un simplu exercițiu de imaginație. E de înțeles de ce profesorul – știind ce-l așteaptă – a preferat să se declare bolnav și să se retragă discret acasă printre anticuri. O făcea de hatîrul dușmanilor declarați și nedeclarați. S-au apucat îndată să numere AMR-ul, cîte zile mai aveau de așteptat pînă cînd îl vor însoți veseli la cimitirul Bellu. Răbdarea lor se epuizase.

Dumnezeu nu e prea darnic, dă cu o mînă și ia cu două! Așa știa Gore Saizu ultimul lui doctorand, un gazetar începător dar sagace. Știa multe despre povestea asta dar le ținea pentru el, pînă cînd își va scrie memoriile, cam pe la jumătatea secolului.”

*** NUD ÎN OGLINDĂ face parte din SERIA NEAGRA, o frescă a societății românești la începutul secolul XXl. A început cu „Maestro”și a continuat cu „Partida de vânătoare”. Cele două romane pot fi comandate online la EMAG.ro elefant.ro librarie.net Libraronline.ro

STELIAN TĂNASE

Fragment din romanul NUD ÎN OGLINDĂ, în pregătire

DESKREPORT

Alătură-te discuției 4 opinii publicate

  • sorin patrencu spune:

    Ploua cu repetitii, domnule Tănase!. Aveți bunăvointa de a reciti pasajele despre activitatea profesorului și veti observa lesne că spuneti de vreo două-trei ori aceleași lucruri. De ce l-ati numit pe Profesor Candid Voma? Astfel îl aruncati de la început în derizoriu. Spor la lucru și vă așteptâm cit mai des la Realitatea tv.

  • Pătrașcu Marian spune:

    Ce descriere sumbră! Dar – adevărul crud! Societatea românească a ajuns la un grad de găunoșenie de la care nu cred că mai poate fi vindecată. Mă întreb dacă în acest roman există vreun personaj pozitiv (relativ și relativizat și acest termen la noi).

    • Stelian Tănase spune:

      Este un santier. Deja textul, are alta forma. D-asta il public, sa verific reactiile cititorului.
      Nu are personaje „pozitive”.

Spune-ți opinia, fă-te auzit!