FABULOSUL GAUDI

***1883, 3 noiembrie, Spania: lui Antonio Gaudí i se incredinteaza sa proiecteze si sa ridice catedrala „Sagrada Familia”.

„”Barcelona – sfîrşit de secol XlX. Un Paris/Haussman înnoit o generaţie mai tîrziu. Are furia şi energia începuturilor, de unde imaginaţia. Barcelona dă naştere deodată lui Picasso, Dali, Miro. Nu mai zic de Gaudi,( n 1852, 24 iunie) sub a carui amprenta oraşul e şi azi. Tot ce e mai interesant aici de văzut este Sagrada Familia, cîteva palate şi case şi parcul, semnate de el.

Sagrada Familia halucinantă. E imaginea pietrei care se scurge. O văd într-o dimineaţă devreme, cînd nu e nimeni. Mi s-a spsus că sunt cozi interminabile. Iau un lift şi urc într-una din turle, ajung pe acoperişul catedralei, Barcelona de jur împrejur, apoi cobor pe scara în spirală, atît de îngustă încît lustruiesc zidurile cu umerii. Înăuntru nu vezi nimic pentru că sunt instalate schele. Catedrala care este neteminată, este un şantier. Partea cea mai sensibilă este alăturarea unor forme vegetale şi animale, scoici, melci, carapace, schelete, frunze. Gaudi era în căutarea corespondenţelor pentru clădirile sale, mereu inspirate din natură. Oraşele nu treabuiau să fie decît prelungirea naturii, un pasaj între regnuri.

Un om profund religios, care nu rămîne prizonier al dogmelor, nu se închide. Dimpotrivă, inventează în absolut, reinventînd arhitectura pentru secolul XX. Avea un alt înţeles al spaţiului şi volumelor. O epocă de căutări în întregul ei. Gaudi a reuşit să găsească un oraş, cu politicieni, birocraţi, preoţi care să accepte formele lui fără precedent, proiectele sale suprafanteziste. Nicăieri nu ar fi putut ridica asemenea clădiri. Nici la Paris, nici la New York, nici la Berlin sau Londra. Barcelona, într-o vreme fastă, era deschisă spre experiment, spre nou. În loc să îl alunge ca pe un nebun, îi dă nenumărate comenzi. Ce moarte stupidă a avut. A fost călcat de un tramvai, în 1926.”(fragment de jurnal)

DESKREPORT