20181231_065645Intr-o zi pe strada Avrig, a defilat incet, foarte încet, un dric cu cai negri, acoperiți de valtrapuri, cu cite un panaș semet infipt între urechi – ca într-un spectacol de circ asa cum vedeam la Tirgul moșilor din apropiere. Dric lucios, dus cu pompă la cimitir. Un corp intins într-un cosciug cu capacul deschis. În spatele acelui dric mărșăluia în pas cadențat o fanfară în uniforme cenusii suflînd cam chinuit în alămuri. O tobă mare dusă de un burtos tuciuriu regla pașii cortegiului. Buf baf buf baf. Eram impresionat. Să fi avut 5-6 ani. Stăteam la colțul strazii Popa Lazăr & Avrig și priveam curios. Mama ( și ea impresionată) – ma ținea strins de mînă ca să nu mă pierd în multime. A zis …”E domnul Hanț, îl duc la groapă!”. In spatele grozavei fanfare rudele, lume cernită din cartier, dacă era să mă iau după figuri. Din piață, din Hala de pește și din cea de carne, din barăcile unde se dădeau reprezentații cu scamatori, acrobati și dresori. Veniseră sa il conduca pe dl Hanț și de la fabrica SET, din atelierele care lucrau in zona, cizmari, mecanici, reparatori de chei și lacăte, frizeri… Și mai multă lume stătea pe trotuare să caște gura. Birfeau mortul si alaiul, caii și dricul. Barbații își scoteau pălăriile, si raminea tepenei asa pina trecea alaiul cu capul descoperit și bărbia în piept. Femeile își acoperau gura cu colțul basmalei, isi făceau cruci, plîngeau, îl căinau pe răposat.

Nu știu cîți il cunoscusera pe dl Hanț, un sas pripășit la București în preajma războiului, cu care Taia, și el sas din la Brașov, conversa pe nemțește. Taia nu cred să se fi adaptat la București – plin de prea mulți venetici.Nu avea cuvinte bune pentru valahi pentru că nu vorbeau limba germană, ceea ce românii din Ardeal o făceau. Nici eu nu am învățat, fiind greu de cap in copilărie ca și mai tîrziu, cind am incercat de citeva ori s-o invăț de fiecare data fără succes. Dl Hanț apărea pe înserat la pas, lovind trotuarul din piatra cubică cu măciulia bastonului. Mama il auzea de departe. Auzi, zicea, trece dl Hanț! Semnal la care devenem cuminti si eu si Iță, fratele meu. Venea dinspre Cherestegii unde avea o căscioară ascunsă în mari tufe de liliac alb. Taia îl invita in curte bucuros de taifas. Era singurul lui interlocutor valabil din cartier. Cînd era vreme rea îl poftea in casă, desi Maia si Taiastrimtorați în casa cu chirie lipită de gardul fabricii. Dar de o dulceata de gutui, sau o lungurita de serbat de trandafiri servit cu apar rece de la racitor, se gasea… Vara stateau sub un roșcov, lîngă o magazie. Nu știu ce vorbeau, Taia nu mi-a permis niciodată să asist. Or fi vorbind politică ? Nu cred. Celor din casa le era interzis. Vorbeau cred despre Brasovul copilăriei, despre fetele frumoase din tinerețea lor, despre baluri, promenade ori expeditii prin munți. Cu Taia mă obișnuisem, așa că il priveam curios doar pe dl Hanț, obiectul unui cult în familia noastră.

20181231_065009Dl Hanț murise, va să zică…Nu pricepeam ce înseamnă să fii mort, cum nu pricep nici azi cind mă tot întreb în asteptarea morții ce mi se cuvine ce înseamnă de fapt să nu mai exista, sa te taie din cartea de imobil, sa fii radiat de la intretinere, sa ti se elibereze certificat de deces. Să nu mai fiu viu!?…Bref, Taia era linga mine nu în cortegiul funerar. Cind a ajuns in dreptul meu m-a saltat de pe trotuar, hopaaa! si m-a luat cu el. A trebuit să îl insotesc in ciuda opoziției mamei mele, care de obicei nu ii ieșea din cuvint. Ciudat, dar nu-mi amintesc nimic despre acel drum prin prăfăraia cartierului. Ne-am oprit la toate intersectiile ca să-si ia adio mortul de la locurile pe care le iubise si le cutreierase rezemat in baston. Adio de la cîrciuma „La Puiul Mamii” unde dl Hanț juca dame-șah și domino. Bea bere la draft cu guler înalt de spumă. Tot aici citea ziare. Citea numai ziare vechi, din anii 30-40 și deloc ziare la zi. Să iși ia adio de la sălile de cinema 23 august (Florida ) si Donca Simo (Ileana). Dl Hanț era mare cinefil, nu rata nici un film. Le vedea in fiecare luni seara, chiar în ziua premierei. Adio de la parculețul de la capătul bulevardului Tolbuhin ( azi Ferdinand) unde ii plăcea să stea ore in șir sa mediteze pe o bancă sub citeva raze de soare.

Pe drum, cum ne tîram pașii in spatele dricului fălos, coborit din altă lume îl măsuram ca să îi aflu dedesubturile, și să ii ghicesc secretul. Trebuia să existe unul, nu mă îndoiam. Imi placea enorm să desfac jucăriile, mașinutele, și sa le fac la loc. Nu prea reușeam partea a doua, dar Taia o făcea cu brio. Eram curios să știu cum era făcut dricul, ființa aceea fantastică. Și ce mindru eram că mă găseam în alai, privit de lumea de pe trotuare. Eram foarte important, cert. Ne-am intersectat cu o stropitoare a Primăriei .Cum dracu îi gasise să ude chiar atunci!? Imi mai amintesc zidul cimitirului. Ne-am oprit să așteptăm intrarea altui convoi funerar, plus lumea multă care iesea de la o inmormintare abia incheiată. Lumea suridea, era incintata. A fost o inmormintere reusita!” Ce slujba faina a tinut parințelul! a zis o doamna trecind prin poarta ruptă.Am intrat in cimitir – nu mai fusesem niciodata intr-unul. Femei in negru, curățind morminte. Necunoscuti stăteau pe băncuțe și șușoteau. Mi-am spus – Aha, uite ce inseamnă să fii mort! Să intri într-o gradina înconjurata de ziduri inalte si să rătăcești printre cruci. Nici nu stiam cum le zice și ce rost aveau. Era ceva lugubru și infricosator. A fost de ajuns o privire ca să detest cimitirele. Le detest și azi cu aceeași fervoare. Miros de flori uscate, de pămint reavăn, de candele, de cadavre în putrefactie.

Tirziu mi-a mai fost dat să particip la o înmormintare. La cea a bunicului meu, Filip. S-a întimplat în zilele cind sustineam examenul de bacalaureat, iunie 1971. Foarte dornic să revăd dricul tras de cai acoperiți de valtrapuri negre, să aud iar fanfara, sa ma aliniez in cortegiul funerar… Taia murise prematur, dar moartea lui nu ne luase în familie pe neasteptate. De cițiva ani era la pensie si aveam impresia că-și aștepta răbdător sfirsitul. Obișnuia de la o vreme să vorbeasca în pilde și în sentințe definitive. O făcea cel putin cu mine și Iță. Își inchipuia presupun că se ocupa de educația noastra pentru cind n-o mai fi. O comoție cerebrala il facuse inapt să trudeasca în iubita lui fabrica SET de lîngă hala Obor. Casa de raport in care locuise cind eram noi mici fusese20181231_063717demolată deja pentru a se lărgi curtea fabricii cu încă o magazie. El și bunica noastra, Maia, fuseseră mutați de sindicat intr-un bloc construit vizavi de patinoarul 23 August. I-a plăcut să mearga la partidele de hochei, dese în acea vreme. Devenise un pasionat – ca tot cartierul de altfel. Mă ducea și pe mine, chestie care mă cam agasa. La vîrsta aceea nu înțelegeam jocul. Dar atmosfera era incendiară și beam ceai fierbinte în fiecare pauză. În casa noastra ceaiul (nu cafeaua) era o religie. Se bea în toate formele (cu rom, cu miere, etc) dimineața, la prînz și seara. Ținea loc și de medicament. Taia murise și toate astea îi devenisera străine. Am fugit de la liceu, unde aveam examen la Bacalaureat – proba oral care venea după cea scrisa. Imi facuse placere să mă fudulesc la digirintă și să sa plec din examen, ca un norocos. Firește, după ce îmi ceruse să trag un bilet și să răspund. Mi se părea că sunt important – îmi murise bunicul. Mă maturizasem ( in vara 1971 aveam 19 ani). Avea de ce ma privească cu seriozitate. Am incasat zece la oral – limba si literatura română. La matematica în schimb mă împleticeam ( eram de 7). Nu îmi ieșea din cap că mă fac scriitor, adica sa mor de foame daca nu deveam un ticălos. Pe scurt – am zbughit-o spre blocul unde locuise Taia, dincolo de parcul IOR. Nu am avut timp sa ajung acasă să schimb uniforma de liceu. În curtea interioară dintre blocurile de caramidă rosie, lumea aștepta la coadă să urce la etajul doi unde Taia era depus. Locuise în comun in doua camere din care ocupa una. Am a urcat in fugă pe scari să-mi iau adio. O usa banala, dată de perete, un coridor ingust luminat de un bec chior. Inghesuiala. Miroseau subtiorile, te frecai de soriciul unora, inhalai bufeurile altuia. Aer de nerespirat, mirosul tuturor mortilor din lume. Taia era întins cu ochii in tavan pe o masă. Nu prea semăna cu cel pe care il cunoscusem viu. Pămîntiu – albastru, hainele boțite, slăbise brusc. Avea o expresie de mare tristețe. Se spunea că îi păruse rău că părăsește lumea aceasta. Rudele, toate în negru, îl priveau in tăcere cîteva minute scurte și ieseau din incăpere să lase loc altora incă neînlăcrimați. Bunica era singura care nu se mișcade colo colo. Lipita de el îl tot pigulea, îi aranja șireturile la pantofi, îndepartă o scama de pe costumul de haine, îi netezea părul, îl mîngîia pe frunte și ofta. Fusese o mare dragoste între ei. Ai lui nu îi ingăduiseră să ia o femeie cu copil din flori. Dar Filip se ținuse bine, se rupsese de familie și se insurase cu Anicuța lui. Cred că la acest episod se gindea asa cum statea plinsa si absenta, dreapta ca o luminare. Saluta vag din cap pe cei apăruți în cadrul ușii. Am 20181231_070003ascultat apoi slujba fonfăita a preotului…Episodul născuse un conflict puternic între rude. Bunicul meu nu fusese religios deloc. Îi considera tîmpiți pe cei care se duceau duminica la biserică. Pierdere de vreme. Nu dorise preot și nici slujba. Partida o ciștigase bunica mea Anicuța, care trecuse prima data peste voința bărbatului ei și chemase preotul de la Bariera Vergului, cu argumentul foarte serios – că nu se știe!!!

La un semnal – îndată după ce pretul a fost omenit, cind slujba se incheiase – sicriul a fost coborît pe scări (nu exista lift). În curtea interioara aștepta un camion. Am fost foarte dezamăgit, doream mai mult ca orice să revad dricul acela fabulos de la funeraliile dlui Hant. Eram convins c-am să il văd…Degeaba l-am căutat din priviri, nu exista decit acel camion vechi din vremea războiului, folosit la căratul pîinii la cantina sindicatului unde lucrase. Citeva rude s-au suit în remorcă. In fața cortegiului era purtată o cruce mare. Îndărăt – vecini, colegi de la fabrică, cine își mai amintise de el. Am traversat orașul fără dric și fără fanfară, fără pompa de la înmomintarea domnului Hanț. Vremurile se schimbasera. Si eu crescusem, imi luam bacalaureatul. Eram un zeu tinar prin praful drumului si priveam cu nadejde lumea strinsa acolo. Si mai era ceva. Comparativ cu funeraliile d-lui Hant din anii 50. Daca era sa compar. Vremurile acelea erau duse, imi ziceam urmind cu capul plecat inca in uniforma de liceu, citeva pasi in urma camionului imprumutat de la sindicat care il ducea pe Taia la cimitir. Moartea se proletarizase la Bucuresti. Nu dric, nu cai cu valtap, nimic solemn si maret. Totul devenise marunt si banal. Lucrurile ereu chiar mai rele desi nu stiam inca in acea zi prafuita si torida, mai ales moartea intr-o lume care cauta febril nemurirea.

*** Fragment din volumul „Sunt un copil al razboiului rece” aparut la editura Corint Books, 2020.

DESKREPORT

Spune-ți opinia, fă-te auzit!