Bob Dylan a făcut 70 de ani, anunţă agentiile de presă. Asta e, timpul trece ! În tinereţe aş fi dat orice să văd un spectacol cu el. M-am multumit cu discuri zgîriate trecute prin zeci de mîini, cu benzi pentru magnetofon Tesla. Dupa ‘89 am călătorit ceva, dar nu m-am nimerit intr-un oraş unde să fie în turneu. Anul trecut Dylan a venit la Bucureşti. M-am prezentat la locul cu pricina. Am întîlnit toată suflarea seizecioptiştilor, rebeli de altădată, rockeri, beatnici, foşti pletoşi şi bărboşi, blugişti. S-au înghesuit în Floreasca pe un maidan unde s-a înălţat o scenă. Toţi veniţi să întîlnească pe Bob Dylan – idolul tinereţii noastre. Aşteptam de o viaţă asta. Mă preumblu printre cei veniţi. Nu prea mai suntem tineri, a adunătura de nostalgici. Timpul a trecut peste noi. Pletele au cam dispărut, bărbile sunt îngrijite şi ff scurte. Blugii, ei da ei au rămas ca o piesa obligatorie în vestimentaţie. Cite un detaliu aminteşte la fiecarea ce a fost. Parcă suntem la un carnaval, şi ne-am costumat de epocă, anii 60-70. Îi recuonsc, i-am întîlnit aldatată. Unii s-au îmburghezit, au nevestele grase, şi o ciurda de copii, Mercedesul afară, o vilişoară pe undeva, un cont gras în bancă. Sunt şi scăpătaţi, rataţi, sărăntoci, doborîti de alcool şi depresii. Toţi au venit să-l vadă pe Dylan, să-şi amintească.
Pe scenă o mîna de instrumentişti repetă, face probe de sunet. Cîteva mii de persoane conversează, sau hălăduie cu pahare şi farfurii de plastic în aşteptarea apariţiei idolului. În sfirsit apare Dylan, pălărie boemă, cîteva fraze tip cu care îşi întimpină fanii de pretutindeni. Trage o piesă, două.. Între ce-mi imaginasem şi ce vedeam era o distanţă. Dylan bătrîn, fără voce, cîntînd din reflex, ca un profesionist hîrşiit de mii de spectacole. Fără scînteie, obosit, uşor plictisit. Numai numele a rămas din el. E o fantomă. Rebelul de altădată nu mai există. Joacă rolul lui “Dylan” venit într-o ţară din estul Europei. Nu ştiu de ce, nu mă convinge După a treia piesă m-am sculat de pe locul meu şi am luat-o spre casă. Întîlnirile cu zeii sunt cele mai dificile Aş fi preferat să nu văd aceest spectacol. Un idol al tinereţii mele s-a prăbuşit. Unul dintre cele mai triste lucruri care ţi se poate întîmpla.
Foto: Bob Dylan in concert. Bucuresti, 2 Iunie 2010
Am fost la concertul lui Bob Dylan si am ramas pina la sfirsit. A fost foarte bun Mi-a placut. Nu s-a auzit bine, acolo nu e teatru , e un maidan la marginea cartierului Floreasca unde locuiesc. Arena a fost desfiintat intretimp pentru ca derajna locatarii din zona. Concertele rock sunt foarte galagioase si peste drum sunt blocuri. Va inteleg melancolia si enervarea, dar Dylan merita vazut.
Frumos articol! Imi trezeste amintiri si nostalgii – asa in general, nu legate de Dylan (eu fiind o alta generatie). Aveti dreptate – intalnirile cu „zeii” ne arata o alta realitate decat cea pe care ne-am creat-o in mintea noastra. Asta e. Face parte din viata.
Ce trist , care e solutia sa nu mai cante?!
@NIco
Nu ! Doar ca bucuriile trebuie sa vina la timpul lor. In plus nu e bine sa supravietuiesti propriului tau mit si biografii.Sa te retragi la timp. Sunt actrite care dupa ce le trece tineretea si frumusetea refuza sa mai filmeze. Garbo de pilda. Bun exemplu. Altii se retrag cind ii lasa vocea.