20181231_065331 Lui Adrian Pârvu, prietenul meu de tinerețe. A scris o carte despre mahalaua Obor. O vom avea în toamna care vine.

„Am copilărit în miezul mahalalei Obor. La capătul străzii incepea piața, cu tarabe, barăci, prăvălii, chioșcuri unde negustorii iși strigau marfa pînă răgușeau. Locuiam pe strada Popa Lazăr la nr 5 in faţa bisericii Sf Nicolae. O stradă scurtă, 20 de numere cu totul. Dădea în strada Avrig la un capăt si la vestita cîrciumă „La Puiul Mamii” în gura pieței, la celălalt. Ultima cîrciumă care tragea obloanele în zori cind un soare însîngerat se ridica peste acoperișuri. Mereu plină de negustori si misiți, de telali, de detailiști si angrosiști. Puteai să cumperi căruțe de pepeni, perechi de cai, duble de grîu, dar ce nu!? Aici se bătea palma, se dădea arvuna, se bea aldămașul, se cinstea cu cinzeaca boerul – adică pe cel care plătea negustoria. „La Puiul Mamei” poposeai cind nu mai găseai pe nimeni în piață – după ce își strîngeau toți marfa. Aici iși numărau ciștigul. Veneai să te dregi cu ciorbă de potroace, cu măduvioare, momițe, tochitura, organe, fleică în sînge pe capac de lemn. Vin de la butoi, rece, tărie cîtă poftești. Bre, numa’ buzunarul să te țină. Nu „La Puiul Mamii” mi-am făcut studiile, se ințelege.

Primii ani i-am petrecut in jucindu-mă în curtea bisericii. O curte largă, ţinea pînă în atelierele si prăvăliile întunecate de pe Avrig. Biserica se vedea de departe si din toate unghiurile – de la cinema Florida, devenit 23 August, de la liceul Iulia Hasdeu, de la stația de tramvai Vaselor. Azi este ascunsă de un bloc cu 7 scări, lung de 9 etaje pus anume s-o ascundă privirii. Casa de la nr 5 nu mai există. Peste ea s-a întins în anii 60 curtea de la “Mecanică fina”, fostă SET – fabrica de avioane ridicata de Carol lI. Aici fusese adus de la Brașov bunicul meu, Georg Filip. Nu cred să se fi adaptat vreodată la traiul de București. Il vorbea de rău. Lumea proasta, fără cuvînt, puturoși mulți, clădiri uriașe, climă rea. Nu prea îl suferea si ii găsea felurite defecte. Casa de la nr 3 există încă, identică cu cea care a fost la nr 5. Am făcut într-o zi posomorîtă o plimbare nostalgică prin cartier. Am tras fotografii ca să-mi amintesc (cu imaginația, nu cu memoria) cum era locul prin anii 50, cind eram un pici în pantaloni scurti negociați de mama la o tarabă din Obor. Casele erau tip vagon si datau de la 1900. Aveau camere de închiriat pentru nevoiaşi, muncitori, calfe de prăvălie, ucenici, meşteri. “ Mecanica fină“ nu mai există nici ea de ceva timp la data redactării acestor memorii. Pe locul halei unde se montau avioane odată, azi este un maidan plin de bălării. Hala găzduieste depozite pe unde se aciuiesc haitele de cîini, pisici și sobolani. Buruienile înalte ating tavanele și acoperă cerul, dind un peisaj suprarealist.

20181231_064902Tirgul Moșilor exista cu mult timp inainte sa apar eu pe lume. Oborul era bîlciul orasului, miezul lui. O lume extrem de vie, colorată, gălăgioasă, cu de toate. Cind ma scufund cu amintirile in acea lume văd ultimele trăsuri cu lipoveni pe capră. Işi ţineau echipajele lingă linia de tramvai. Seara tirziu ii gaseai retrasi pe strada Făinari unde innoptau. Mai vad căluşei, roata, mare, montagne russe, lanțurile, motocicliştii rotindu-se la zidul morţii, tiribombele, călușeii, caruselele pline de copiii care făceau mare zgomot. Mai vad un cort urias colorat unde se aciuia cite un circ cu acrobați la trapez, clowni. Lei, tigri, elefanți – speriau de groaza puștimea cartierului. Mai erau si ţiganii zlătari cu urși ținuti cu belciug în nas dansînd pe spinările unor mahalagii care sufereau de dureri de șale. Imi amintesc sunetele, atmosfera, coloritul – bîlciul și artistii lui nemaipomeniti. Imi mai amintesc comercianţii de sirop, gogoşi, vată de zahăr, bragă, îngheţată pe băţ. Toti au alcătuit mediul in care am crescut pină la virsta scolară. Sunt experiența mea esentială. Este de fapt tot ce știu/simt despre viață. Habar nu aveam ca lumea aceea dispărea. Credeam ca este eternă, începind de la Facerea lumii in 7 zile despre care ne vorbea parintele la slujbă. Pe părinte il chema Popescu, cu fie-su Lucian eram prieten la cataramă.

Se intimpla că nimerisem la Est de Cortina de fier. Avusese loc un război despre care auzeam prin casa, la vecini, într-o prăvălie unde mă ducea mama să-ți ia/dea la reparat un pantof. După acel razboi misterios – nu ințelegeam ce insemna – se ridicase un zid de netrecut intre o jumătate a Europei si cealaltă, între trecut și prezent – cum ai tăia un măr juma-juma să-mi ajungă mie și lui Iță, fratele meu mai mic cu un an. Rușii cu tancurile erau aici. Le-am zărit nu odată tîrîndu-se pe străzi. Ocoleau fumegind piata și dispăreau spre nord pe șina tramvaiului spre Piata Victoria. Circulația se întrerupea, agenți de Militie cu niste palete indrumau coloana, mașinile erau retrase pe dreapta cu țignale stridente. Lumea se oprea pe unde o găsea întîmplarea – în fața vitrinelor, pe refugiile din stații. Tancurile erau un coșmar, niste arătari spectaculoase. Iți băgau frica în oase. Pe trotuare lumea injura în gînd și-și scuipa in sîn. În apropiere, între piata Iancului și Vatra Luminoasa era o cazarma populată cu ruși. Vedeam acolo soldati cu stea roșie la chipiu. O santinelă care se intorcea stinga-mprejur cu mișcări mecanice. Noi, puștii, îi priveam incintați. Insotițorii nostri mai puțin, ei ii 20181231_073854priveau cu teamă. Nu simteam pic de entuziasm la mama și tata, la bunicul mai ales. Cind soldatii primeau permisii se plimbau prin cartierul Obor in grupuri. Ne priveau de sus, intimidau. Nu era bine să ai de a face cu ei. Cind se lăsa întunericul se imbatau la una din nenumaratele circiumi din zonă si se incăierau cu cine se nimerea. cînd nu stăteam cuminț eram amenintați de părinti c-o sa vină un soldat rus să ne ia să ne ducă în Siberia. Amenințarea functiona, ne cumințeam instantaneu.

Habar nu aveam că asistăm la ultimele respirații ale acelei lumi. Că negustorii, barăcile, circiumile, prăvăliasii, Oborul întreg dispar. Că mai au de trăit doar cîțiva ani. Istoria e istorie, universul copilăriei nu e legat de istorie și în general de trecerea timpului. Pentru mine Oborul anilor 50 se identifică 100% cu ce este / a fost / va fi lumea. Lumea mea dar și lumea obiectivă. Părinți, vecinii din curte, de pe strada Popa Lazar nu le înțelegeam ca fiind ceva efemer. Imi păreau eterni ca universul. Nu aveam pe atunci intelegerea faptului esențial al vietii – TIMPUL. Voi descoperi mai tirziu că lucrurile dispar așa cum apar. Că traim sub condiția trecerii timpului. Oborul a dat copilului care eram primele imagini ale lumii și primele învățături. Îi datorez totul…Tot ce sunt și stiu provine de acolo. Da, lumea este un bîlci infinit. Sunt esential legat de Oborul copilariei mele. Mai trec uneori pe aici, cu, şi mai ales, fără treabă, încercînd să retrăiesc acele zile, fără să reușesc și sunt tot mai nostalgic. Totul a dispărut ca si cum n-ar fi existat vreodată. Sunt neputincios, nu pot face nimic să le readuc o clipa la suprafață. Va dura pînă cind nu mă va doborî melancolia. Nu boala și virsta ne ucid. Mai întii ne doboară melancolia. Abia dupa ce-și face efectul ei devastator, vine moartea să-ți coperta Sunt un copil al RRinchidă ochii, cind deja nu mai vezi cu ei.”

*** Fragment din volumul „Sunt un copil al Razboiului Rece „aparut la editura Corint Books, 2019.

***Comandați cartea online la libris.ro elefant.ro, cartepedia.ro esteto.ro, librariadelfin.ro, eMAG.ro carturesti.ro clb.ro corint.ro si la librăria din colțul străzii(Carturesti, CLB, Humanitas).

***O perfectă lectură de vacanță recomandată de editura CorintBooks.

DESKREPORT

 

Spune-ți opinia, fă-te auzit!