ÎNCEPUTURILE EROICE ALE UNUI DESTIN DE KKO

By 16 august 2019Graffiti

20181231_070905M-am născut la maternitatea Donca Simo – eroina clasei muncitoare – pe strada Avrig care unește si azi Hala Obor cu piața Iancului. Estimp gruzinul Iosif Visarionovici Stalin mai avea de trăit un an. Atinsese cota maximă a paranoiei. Gulagul era plin cu milioane de prizonieri. Războiul din Coreea era departe de a se încheia. Europa de Est era bolșevizată și trăia extrem de greu sub ocupația Armatei roșii. Era să nu mă mai nasc. Iată cum. Încolțit de chinezi în 1951, gloriosul general al trupelor americane din Asia de sud-est, Douglas McArthur, a cerut folosirea bombei atomice în războiul din peninsula Coreea. Dacă de la Casa Alba ar fi primit acordul, omenirea ar fi sărit in aer! Degeaba părinții mei se cunoscuseră la Salonul de dans Ileana aflat la capătul străzii Avrig. Spermatozoidul care mă purta nu avea cum să mai ajungă la adresă…La Washington era președinte Harry Truman, iar din 1953 a venit generalul Dwight Eisenhower. Lumea se afla în plin „război rece”. Sub aceasta zodie am trăit mai mult de jumătate din viață. Acest tunel a durat pînă cînd în decembrie in 1989 în insula Malta liderii celor două supraputeri, George Bush și Mihail Gorbaciov, au anunțat că războiul rece s-a încheiat. Aveam 37 de ani, vestea a venit prea tîrziu, tinerețea mea se cam dusese. Ceaușescu mai avea de trăit douăzeci de zile. Nu știam asta, nici nu bănuiam, credeam ca e nemuritor. Dar mai era puțin pînă cînd urma să cunosc ce nu avusesem niciodată – libertatea. Regimul de dictatura proletariatului își trăia ultimele zile. Aveam să tîrăsc cu mine tot restul vieții amintirea de cenușă a războiului rece – rama tabloului în care am evoluat odată cu generația mea. Estimp s-au scurs multe evenimente pe care le-am privit de la distanță și care mi-au marcat viața ca un incendiu din curtea vecinului. La 5 martie 1953 (aveam un an și trei săptămîni) Djugasvili-Stalin a murit. L-au îmbălsămat și l-au depus în mausoleul ridicat pentru Lenin din Piața Roșie.

Nu imi amintesc nimic, fireste, de moartea lui Stalin decit că toata lumea plingea – sau e o falsă amintire? Dar ceva concret mă leaga de acele zile. După ce terminasem de scris Luxul melancoliei(1979) si Playback (1982) voiam sa scriu non-fiction. Toată cariera mea de scriitor am pendulat fiction- nonfiction. Le-am slujit cu egala pasiune. Venise rindul – după două romane – pentru o incercare de nonfiction.- cu zero inventie. Mă cam sastisisem de ficțiune, să las dracu imaginația să se odihnească un an/doi! mi-am zis. Am vrut să fac istorie orală. Ce-și mai aminteau oamenii despre împrejurarile morții lui Stalin și de funeralii!? Aceasta era intrebarea. Chestionam interlocutori (puțini au fost de acord să-mi răspundă) despre – unde se gaseau cind a venit anunțul morții lui Stalin!? Cum au primit vestea? Din ce sursă au auzit, radio, ziar, partid? Cum ați petrecut zilele de doliu? Unde lucrați/invățati în acel timp. Cu acest material voiam să fac mai tirziu o carte…Nu am apucat. Unul dintre interlocutori (poate mai mulți) s-au grăbit să mă denunțe la Securitate. Proiectul meu s-a dus dracu. Am fost chemat la vorbitor la Partid. Primul secretar (sau cu propaganda, nu-mi mai amintesc exact) a zis – „Cine esti tu Tănasică să scrii pe un asemenea subiect? Te crezi Marin Preda? Ocupă-te de problemele noastre, de construcția socialismului! Citeste discursurile tovarășului Ceaușescu – să te inspiri. Tovarașii sovietici, știi bine, l-au dezavuat pe Stalin.” Cam asa era gargara acestui ștab PCR. Ce a fost rău si mi-a tăiat pofta să rîd, căci mă distram bine. Era în planul meu să îi stirnesc pe tovarăși. Rău a fost că am fost clasat peste noapte drept „suspect”. Uite cu ce se ocupă ăsta! Are potențial exploziv, o să avem necazuri cu el!? N-am scăpat o zi pină în decembrie 1989 de eticheta asta. Suspect. De atunci nu am mai avut viață cu dictatura proletariatului, cu editurile, cu cenzura. Nu mai zic de Secu care m-a pus sub supraveghere. A inceput prin ascultarea telefonului, martie 1883 cf arhiva CNSAS. Documente publicate in volumul „Acasă se vorbește în șoaptă – Jurnal si dosar din anii comunismului tîrziu” (anul apariției 2002)

20181231_063828Ar trebui să încep enumerarea evenimentelor din tot acest interval 1952/89 cu răscoala din Berlinul de est, iunie 1953, împotriva ocupației sovietice. Ar urma Congresul XX PCUS de la Moscova, cînd Nikita Hrusciov a demascat cultul lui Stalin. Ar urma criza din Polonia 1956 și revoluția de la Budapesta același an. S-o iau cu începutul. Prima mea amintire este despre viscolul din iarna 1954. Ca prin vis îmi apar tata și bunicul meu, Georg Filip. Dădeau zăpada afară din curte ca să elibereze ferestrele și ușa, să putem ieși din casă. Se intîmpla pe strada Popa Lazăr, la nr 5, vizavi de biserica Sf Nicolae, in spatele Halei Obor. Zăpada depășea streașina casei noastre în înălțime. Ar mai fi ceva – îmi amintesc anul 1958 (făcusem 6 ani) – retragerea Amatei roșii și atmosfera febrilă din casă (ne mutam în alt cartier, la Bariera Vergului). Am aflam mai tirziu ce era. Un amestec de bucurie și teamă legată de plecarea uniformelor rusești spre est. Mai ales bunicul – maistru la fabrica SET din vecinatate – nu putea să-i sufere pe ruși. Se intrebau toti- Chiar pleacă? Părea de necrezut. Ce va urma? Cade Dej? Ne potopesc americanii cu bombe ca în aprilie 1944? Nu s-a întîmplat nimic. Ar veni apoi pe răboj alegerea lui Kennedy, ridicarea zidului de la Berlin în august 1961, criza rachetelor din Cuba in toamna 1962 cind am simtit o mare teamă în jur, aproape isterica. Apoi a fost ucis Kennedy la Dallas cind am simtit ca se termina o lume. Incepeam să casc ochii la ce se întimplă în jur. Prima mea luare de contact cu realitatea planetei a fost în august 1968, odată cu invadarea Cehoslovaciei despre care am înțeles cîte ceva, mai ales că era ceva extrem de rău. Aveam 16 ani – îmi petreceam timpul jucînd fotbal în curtea școlii, cîntînd la chitară într-un părculeț din coltul blocului (P3, strada Stejarului 42), curtînd fetele frumoase și – mai ales – citind pe rupte. Am avut pasiunea cititului. O am și azi.

20181231_064902Dar fundalul copilăriei și adolescenței, petrecute cu cheia de git, a fost – ca un ecran de cinema – războiul din Vietnam (1962-73). Toate jurnalele tv si ziarele de la București cuprindeau neapărat știri despre bombardamentele aviației americane, miile de victime, bombele cu napalm, Ho Și Min, preoți budiști care își dădeau foc la Saigon, Vietcong, masacre (un exemplu, la My Lai), piloții americani făcuți prizonieri, demonstrațiile uriașe de protest de la NY, Chicago etc. Plus un șir de nume misterioase (delta Mekong, Da Nang etc) care se schimbau în fiecare zi. Era un război de guerila purtat în junglă, fără un front clasic în care dușmanii stau față în față. Citind comunicatele TASS (reproduse de Agepres) nu înțelegeai nimic, nici cine pierde, nici cine cîștigă, acesta era scopul. Dar înțelegeam bine că este un război murdar. Așa s-a scurs adolescența mea – citind comunicate de război, ascultînd la un hîrb de radio Janis Joplin și Jimi Hendrix, visând să ajung cumva în Occident. Nu prea știam cu cine să țin, pariam pe întrebarea – cine va cîștiga? Ii simpatizam pe americani, nu pe vietnamezi, pe care îi vedeam ca pe marionetele URSS&China. Vietnamul de nord însemna regimul comunist, detestat la București de aproape toată lumea. Ne întrebam – stînd de vorbă seara în jurul unei chitare – ce caută americanii în Vietnam? De ce bombardează oamenii nevinovați, de ce folosesc napalm? De ce totuși atîtea victime? Eram întărătați să ne punem aceste întrebări de protestele din campusurile americane, de marșurile anti-război, de mișcarea hippy – pe care le simpatizam. Eram destul de încurcați în opțiunile noastre. Doream să cîștige SUA pentru că înțelegeam destul de exact că în Vietnam se confruntau pe viață și pe moarte cele doua sisteme. De comunism eram sătui dar tineam și cu victimele.

La 23 ianuarie 1973 Richard Nixon a anunțat încheierea războiului din Vietnam. Ajunsesem cu lecturile la Montesquieu, Rousseau, Marx, Tocqueville ca filosofi, și Kafka, Proust, Faulkner în literatură. Invățam de zor pentru admiterea la facultatea de filosofie. Cum căzusem deja de doua ori, era ultima mea șansă. Mă gindeam, dacă pic iar, să fug in Occident ca scenariu B. Făceam schițele primului meu roman care va fi „Luxul melancoliei”. O confruntare între succes si eșec. Tot cam atunci m-am emancipat de părinți. Am intrat la facultate în vara 1973 printre primii. In 20181231_073006toamnă m-am mutat în oraș într-o casă ciudată pe care am descris-o mai tîrziu în alt roman „Corpuri de iluminat”. Si acesta cenzurat. Acei ani s-au consumat printre comunicate și știri zilnice despre masacre, bombardamente, avioane doborîte, întîlniri între delegați la Paris. Le Duan si Henry Kiessinger. Orice făceam avea ca ingredient un episod din acel război îndepărtat. Așa ne-am dus viața, eu și mulți din generația mea. La Casa albă s-au perindat de la începutul conflictului John F Kennedy, Lyndon Johnson, Richard Nixon, Gerald Ford. La Moscova Stalin, Hrușciov, Brejnev. În fine, la Paris delegații SUA și Vietnamului s-au înțeles. Americanii – presați de protestele masive de la ei de acasă – s-au grăbit să părăsească Vietnamul ( în debandadă) cînd au înțeles că nu pot avea victoria. Plătiseră cu peste 56.000 de morți, vietnamezii pierduseră două milioane de-ai lor. Hanoi-ul a semnat pacea presat de Moscova și Beijing. Astfel, războiul din Vietnam a luat sfirșit. A rămas în urmă ca o amintire și odată cu el s-au dus copilăria și adolescența mea ( a noastră). Doamne, cum trece timpul!

Fragment din volumul ” Sunt un copil al razboiului rece”, in curs de aparitie

Ilustratia foto 1/ Eu la sfirsitul anilor 80 imbracat cu o rubasca facuta la puscurie, cumparata cu 100 lei. Împrumutam aerul unui zek 2/ Mama în 1952 3/ Eu la prima apariție media. Mama îmi spunea că-mi venea soarele în ochi și nu voiam să stau frumos la poză.4/Foto legitimatie inceputul anilor 80.

DESKREPORT

Alătură-te discuției 2 opinii publicate

  • joenegut spune:

    În primăvara lui 53 aveam deja 4 ani, dra nu-mi amintesc nimic de Stalin , doar că era o primăvară urâtă, rcece și atmosfera cam apăsătoare.

  • Valentina spune:

    In regimul comunist, in anii 1949 – 1955, au murit peste 100.000 de romani – marea majoritate detinuti politici – in lagarele de munca fortata de ” inspiratie ” sovietica de la Canalul Dunare-Marea Neagra. La Canal, detinutii decedati erau carati cu basculanta, aruncati in gropi comune. Printre ei se afla si bunicul meu, despre care am aflat ca era un Moromete, un om foarte mandru, cu gena de protestatar impotriva a tot ce insemna dictatura si nedreptate. Avea gura mare, nu se putea abtine nici macar de teama ca familia lui ar avea de suferit. A avut „norocul” sa se intoarca de la Canal, dar era un om sfarsit, atat fizic, cat si psihic. Mi s-a mai spus ca nu a mai trait mult. A fost una dintre miile de victime ale regimului comunist, un regim politic de exterminare !

Spune-ți opinia, fă-te auzit!