Filmul „După Dealuri” regizat de Cristian Mungiu şi premiat duminică la Cannes va fi difuzat în România abia în octombrie. Pînă atunci, dacă nu vedeţi pelicula în altă parte, de exemplu în Statele Unite, unde va ajunge mai repede, discuţiile publice pe marginea temei vor fi inevitabil destul de superficiale.

Istoria de la Tanacu are din start ingredientele unei poveşti de mare impact. Şi asta dincolo de imaginea standardizată a unei Românii medievale, pradă superstiţiilor şi practicilor magice violente, o Românie în care victimele sunt cu predilecţie copiii abandonaţi ai regimului Ceauşescu. Destinul Irinei Cornici, tînara care a murit la Tanacu în 2005, pus în pagină în „Spovedanie la Tanacu” de Tatiana Niculescu Bran sau pe bandă video de Cristian Mungiu vorbeşte despre abandon, despre prietenie, despre neputinţă, despre putere şi dependenţă, despre vinovăţii şi despre ispăşire. Iar toate acestea nu ţin numai de peisajul Vasluiului. S-a ocupat de ele şi Dovstoievki.

Tatiana Niculescu Bran a primit şi oferta altor regizori renumiţi pentru a-şi ecraniza romanul „Spovedanie la Tanacu”. A acceptat versiunea lui Cristian Mungiu pentru că, spune ea acum, scenariul pentru „După Dealuri”, s-a dovedit cel mai apropiat de povestea în sine. Iar povestea adevărată nu spune că tînăra Irina Cornici a fost răstignită fără milă de un popă nebun şi de ajutoarele sale docile aşa cum a pretins media românească şi occidentală în 2005, cînd a avut loc tragedia.

Irina, copil abandonat şi pribeag, a ajuns la mănăstire după un parcurs încurcat, inclusiv o călătorie în Germania, şi după ce fusese jefuită de banii pe care îi cîştigase muncind acolo. Bolnavă de schizofrenie, şi tratată în mod abuziv la spital, cu neuroleptice puternice, Irina avea crize violente pe care cei de la mănăstire, ignoranţi, au încercat să le trateze cu propriile soluţii – adică Moliftele Sfîntului Vasile, rugăciuni şi apă sfinţită. Medicaţia lipsea, iar Salvarea, chemată la momentul critic, a întîrziat. Cît despre crucificare – atît de conformă cu imaginea schematică a României în Occident – aceasta nu a existat. Era vorba de o targă improvizată care nu a fost ridicată niciodată pe verticală.

Cristian Mungiu a mutat cîteva accente, dublînd personajul principal – pe lîngă Alina (Cristina Flutur), fata bolnavă, care vrea să plece în Germania, apare şi măicuţa Voichiţa ( Cosmina Stratan), pe care Alina vrea să o ia de la mănăstire în străinătăţuri. Ideea s-a dovedit inspirată. Cele două actriţe, deşi aflate la primul lor film, au cîştigat la Cannes un premiu dublu pentru cea mai bună interpretare feminină. Ceea ce a păstrat însă Mungiu, spune Tatiana Niculescu Bran, este mulţimea de nuclee a povestirii şi ambiguitarea responsabilităţilor. Da, Irina Cornici a murit la mănăstirea Tanacu, dar pînă acolo părinţii, orfelinatul, şcoala, spitalul, cu toţii eşuaseră în privinţa ei.

Pentru acest eşec total au plătit însă doar preotul Corogeanu şi cele patru călugăriţe, prietenele Irinei. Pentru celelalte vinovăţii, nu a plătit nimeni. Este un alt motiv pentru care povestea Irinei Cornici este atît de prizată şi atît controversată. Cristina Flutur, interpreta personajului, a spus la un moment dat că în timpul filmărilor a avut sentimentul coborîrii în infern. Este infernul cu care ne luptăm de fapt în fiecare zi.

Spune-ți opinia, fă-te auzit!