vianAm citit „Spuma zilelor” de Boris Vian in ultimul an de liceu. Apăruse in traducere la editura Univers. In anturajul meu cartea facuse ceva senzatie. Amicii mei schimbau replici din roman intre ei, foloseau expresii intilnite în paginile lui și păreau să se amuze. Erau complicii unei mici confrerii, devenisem curios. La lectura m-am dezumflat. Nu m-a impresionat, mă așteptam la mai mult. Apoi cartea mi-a căzut in mina peste ani intr-un dormitor de spital militar, era 1980. Făceam armata ca TR-ist la Craiova. Suferisem un accident la un ochi (era să rămin orb dar am avut noroc) si eram internat aici într-un pavilion. L-am citit cu un ochi așadar, celalalt fiind pansat. Zăceam intins pe covertura albastră a unui pat de campanie. De data asta romanul mi-a plăcut. Chiar mult.

Cine era autorul ciudatei cărți? Nu exista net ca să aflu. Bucureștiul se afla la Est de Cortina de fier, aici bibliotecile nu prea erau asezonate cu autori occidentali…Căutam curios o biografie a sa. Am rămas ani de zile în ceață. Pînă în anii 90, cind ajuns la Paris am cumpărat un exemplar din „L’écume des jours” ediția originală, Gallimard, 1947de la un buchinist rezemat de Sena cu citeva lădițe burdusite cu cărti vechi, cam șifonate. Dintr-un „Dossier Boris Vian„ am aflat că romanul a fost scris in 1946, în martie/mai într-un mic apartament unde locuia cu soția, Michelle Leglise. Ea colaționa textele și le dactilografia. A fost prima cititoare a manuscrisului si partenera lui de discuții. Ea la invatat engleza, și au tradus impreună mai multe romane „noir”americănesti (Chandler, Bradbury etc ). Au fost cele mai bune momente pretrecute impreună.

Erau de acceași virsta ( n 1920). S-au cunoscut in 1940, în refugiu, iar în 1941 s-a căsătorit la Paris, sub ocupația germană. Ea este Chloe, eroina din „Spuma zilelor”. Romanul ii este dedicat. Boris Vian începuse studii de inginerie in 1939 pe care le-a terminat în 1942 – atunci au și primul copil, Patrick. Pasiunea lui în acei ani a fost jazzul. Era trompetist, era acompaniat de cei doi frati la chitară și baterie. A cintat apoi cu orchestra Claude Abadi și a scris cronică de jazz la publicația Jazz Hot care apărea la Paris in timpul Ocupatiei. După război a continuat să lucreze intr-un birou pentru a se întretine. Participă la viața grupului existențialist dirijat de Jean Paul Sartre și Simone de Beauvoir. Amindoi au aparut ca personaje în „Spuma zilelor”. Locul de intilnire era cafeneaua Flore în Saint Germaine-des-Pres. Boris Vian era un mare un bolnav. Suferea de reumatism cardiac din copilărie, in urma unei febre tifoide prost tratate. Știa ca avea puțin de trăit. Inima sa nu pompa destul de singe… Putea să înceteze sa bată în orice moment. Stia ca urma să moară subit…Profețeste că va muri tînăr, înainte să implinească 40 de ani.

vianRomanul „Spuma zilelor” a fost scris pentru concursul de manuscrise de la Gallimard. Deși susținut de prietenii de la Flore – Sarte, Beauvoir, Queneau- Vian ratează premiul. Decepția a fost puternică, autorul conta pe acel premiu pentru a se lansa ca scriitor. Coteriile literare pariziene care făceau jocurile nu l-au selectat. Se va lovi de ele toata viața, era doar inceputul. S-a simțit nedreptățit. Nici publicarea romanului, un an mai tirziu, nu a avut ecou – altă decepție. Cauza eșecului – „L’Ecume des jours’ nu se plasa în main stream, era prea exotic, cu o scriitură care nu respecta clișeele/moda momentului. Ca să trăiască, publică sub pseudonimul Vernonn Sullivan o serie de 4 romane, prezentate ca traduceri. Izbucneste un scandal de presă atunci cînd afacerea este descoperită. Manevra autorului si a editorului de a prezenta ca o traducere totul – legat de primul titlu din serie „J’irai cracher sur vos tombes”- („Mă voi pișa pe mormintele vs”) – a facut ca vînzarile să fie foarte bune. Succesul comercial i-a permis să renunțe la slujba de birou pentru a se dedica jazzului si literaturii. Dacă nu avusese succes pe numele lui real, avea cu unul străin, de împrumut. Situație absurdă.

In 1948 Michelle a nascut al doilea copil la lor, Carole. Viața lui era un zigzag – între cluburile de jazz din Saint Germaine-des-Pres pe care le anima, grupul existentialist de la Flore, redacții, și masa de scris. Doarme 4 ore pe noapte. Scrie romanele „Toamna la Pekin” si „Iarba roșie”. În 1949 este chemat in judecată pentru romanele așa-zisului Vernon Sullivan. A fost acuzat de ultraj la bunele moravuri (1950). Reputația sa a avut de suferit. In jurul lui se face gol pentru că prietenii literari îl părasesc. Gallimard refuză să îi mai publice cărțile…Desi abia se apropia de 30 de ani și promitea mult ca scriitori, cariera lui literară e încheiată. Nici nu era luat prea în serios de existențialistii lui Sartre&banda. Era considerat un improvizator, un diletant de talent – compozitor, trompetist de jazz, parolier, dar nu un scriitor. Faptul l-a rănit profund și l-a preocupat pină la moarte. Eșecul literar i-a dat sentimentul ratării si l-a nemulțumit profund. Frustrarea nu l-a părăsit niciodată. Ce naiv, totusi.Iși dorea să fie recunoscut ca scriitor într-un Paris intrigant și cinic, inc a reifecara era obsedat de gloria proprie. I se rezervase rolul de clown al Curții, tipul cu distracția, cel cu petrecerile de la Clubul Tabou.

vian 2Necazurile lui nu s-au oprit aici. Se născuse sub o stea nenorocoasă. Soția lui, Michele, devine amanta lui Jean Paul Sartre sub privirile „ințelegătoare” ale lui Simone de Beauvoir. Triunghiul amoros se termină abia în ziua cind Boris Vian ( suntem in 1950 ) părăseste locuința. Mai tirziu o cunoaște la sediul editurii Gallimard pe Ursula Kubler elvetianca din Zurich, balerină și actriță. A dansat cu trupele lui Maurice Bejart si Roland Petit. Se mută împreuna intr-o locuință lipită de cabaretul Moulin Rouge. Dupa ce se pronunta divorțul de prima sotie, cei doi s-a căsătorit (1954).

ÎN 1953 ii apare romanul „L’Arache -Coeur”. Renunță sa mai scrie romane. Lumea literară il respingea- nu il lua in consideratie. A avut mai multe eșecuri de critică. Niic in librarii nu avea succes. Si-a găsit la indemnul Ursulei, un debușeu in muzică. Din cauza bolii de care suferea nu mai putea să cinte la trompetă, dar scrie texte, compune, face cronica muzicală in diverse publicații. Sunt ani de oarecare succes, cîntece lui se vînd. bine. E interzis de cenzură pentru „Le deserteur”, un cîntec anti-militarist. Pentru o vreme este director muzical la o casă de discuri…Munceste mult ca de obicei, era un work-alcohoolic. Se grabea sa termine ce ce are de făcut știind ca sfirsitul lui se apropie. Doarmea foarte putin (îi era frica să nu moară în somn).

La 3 iunie 1959 a suferit un a tac de cord devastator. Se afla în cinematograful Marbeuf unde rula in avanpremieră filmul făcut după „J’írai cracher sur vos tombes” (pe care nu l-a dorit). A murit în ambulanța care il ducea la spital. Avea numai 39 de ani. Profeția lui – că va muri înainte de 40 de ani – s-a adeverit.”
Eșecurile din anii 40-50 s-au transformat in anii 60 in tot atitea succese. „Spuma zilelor” devine un „roman cult”, tradus in mai toate limbile. Tirajele sunt astronomice. Altă generașie, alt climat…Boris Vian fusese cu scrisul lui cu 20 de ani inaintea celorlalti. Ce destin…

*** Fragment din „Repertoarul amorului” volumul 2, apartu la editura Hyperliteratura 2020/toamna. Prin libris.ro
DESKREPORT

Spune-ți opinia, fă-te auzit!