Simbata „Actorul și sălbaticii”la DIOGI 24. Il vad, partial – am o ciudata indispoziție. Personajele și povestea trimit la Constantin Tănase. Numai că scenaristul Titus Popovici (n 16 mai 1930 ) a schimbat complet datele istoriei. Pentru a restabili adevărul în acest caz – filmul „Actorul și sălbaticii” – să spunem că Tănase a avut probleme cu comuniștii, nu cu regele Carol, legionarii sau politicienii anilor 30. Sfirșitul lui Tănase a venit în vara 1945. În acel an la 6 martie s-a instalat intr-o țară ocupată guvernul dr.Petru Groza controlat de comuniști. Tănase a murit cîteva luni mai tirziu. S-a spus că l-au omorît sovieticii pentru niște cuplete de genul – De la Nisa pin-la Don/ Davai ceas, davai palton!/. Tănase apărea cu o mulțime de ceasuri pe scenă stîrnind aplauze instantaneu. Teatrul lui a fost inchis, cupletele cu pricina cenzurate, etc. Bref, Tănase a avut dificultăți în 1944/5, nu în anii 1938-40.


Atunci este necesară producerea unui alt film cu același nume „actorul si salbatici” dar in care sa fie reflectat adevărul istoric!
Sunt pe deplin de acord cu ceea ce ati semnalat, Maestre.
Dar, in ceea ce ma priveste, prefer sa retin doar acele elemente din film care pot fi valorificate pozitiv, de vreme ce componenta istorica are, dupa parerea mea, o semnificatie mai degraba contextuala si deci secundara (pana la urma si Eminescu a mai „fentat” pe ici-pe colo istoria, pe care cred ca o cunostea destul de bine). Inca din titlu se subliniaza dihotomia arta versus barbarie (alaturarea termenilor este de natura a sugera un contrast, un conflict, o separare radicala, intre forta inalta a spiritului, si forta oarba, brutala, distructiva a urii si ignorantei). Naratiunea vine si ea in sustinerea acestei idei. Conturarea personajului principal (facand abstractie de trimiterile la Constantin Tanase) are in vedere accederea individului la un nivel spiritual superior, nefiind totusi „dezbracat” de inevitabilele neajunsuri ale naturii umane. Acesta este inteligent, activ, curajos, imprevizibil, sensibil, altuist, da dovada de spirit de sacrificiu, este tolerant cu micile defecte si vicii umane (ale celor din jur sau chiar ale sale). Nutreste convingerea ca umorul, ironia, rasul inofensiv si nu pornirea oarba a furiei violente, distructive, poate fi panaceul pentru majoritatea relelor individuale si colective din lumea in care traieste. Prefer sa cred ca mesajul de final, interpretat dincolo de aspectul sau ideologic/ideologizant face apel tocmai la potentialul curativ al artei, la impactul binefacator al simbiozelor sufletesti pe un palier moral superior, prin deschiderea orizonturilor spirituale si asumarea statutului imperfect de oameni, in detrimentul ingustarii orizontului spiritual prin recurgerea la ura si dorinta irationala da a anihila imperfectiunea si, implicit, pe cei care o poseda. (In punctul asta imi amintesc de Numele trandafirului, in care insasi ideea de ras face obiectul unei aprige ostilitati din partea unor minti ratacite si din a carei neintelegere si respingere decurg toate crimele si distrugerea finala. Imi pare a exista o oarecare similaritate intre mesaje.)